DE DOLORE – autor Sebastian Zidaru

Despre un sentiment nu poți să scrii decât dacă te încearcă sau te-a încercat. Nu poți contempla asupra mâniei fără s-o fi simțit de nenumărate ori, cum nu poți reflecta asupra mândriei, dacă n-ai fost atins de ea. Omul în călătoria sa prin această lume va trece prin felurite trăiri, care îi vor întări sufletul sau, din contră, i-l vor slăbi. Este plăcut să așterni pe hârtie ceea ce se naște din fericirea care ne umple sufletul de satisfacții ori să concepi idei reci, idei ce nu s-au născut dintr-o neliniște sufletească. Însă, nu este oare apăsarea unei suflări cea care ne oferă inspirație? Omul nu a început să creeze după ce a gustat bucuria. Creația a luat naștere din cenușa sufletului ars de dureri și frământări. Așa cum oboseala dă naștere dorinței de a dormi, durerea ne determină să creăm.

Sunt multe acelea care-l supără pe om. Suferința are cauze multiple și nebănuite. Totuși, omul înțelept trebuie să cunoască izvoarele durerii și să accepte că nu le poate face să sece. Cunoaștem întristări care se sting la puțin timp după ce se aprind, față de acestea trebuie să rămânem indiferenți. Însă, ce facem cu întristările care nu se sting, ci se adâncesc în sufletul nostru și devin astfel mai mari? Dacă le vom oferi spațiul necesar încolțirii lor, ele ne vor acapara gândurile, ne vor răpi clipe de liniște și vor face să cadă lacrimi. Filosofii stoici spuneau că un lucru nu e rău prin natura sa, ci prin perspectiva noastră asupra lui. Înțelegerea cauzei și acceptarea efectului eliberează sufletul de robia durerii. Dacă vom crede că suferința există pentru a dărâma, așa va fi, însă dacă vom considera că ea a apărut pentru a construi, ne va întări. Seneca, în ,,De providentia” spunea că oamenii buni sunt încercați de zei pentru a fi întăriți, căci tare nefericit este acela care trăiește doar bucurii, pentru că este ușor de mișcat de către orice boare de vânt.

Perspectiva este aceea care face o întâmplare din viața noastră să fie o nenorocire sau o binecuvântare. Epictet spunea: ,,Nici vorba rea și nici bățul care te lovește nu te doare, ci părerea ta despre dânsele”[1]. În fond, nenorocirile au trezit mai mult conștiința umană decât exaltările, cele din urmă ducând adesea la o stare de amorțeală a sufletului. De multe ori, nu ceea ce ni se întâmplă per se [2] ne provoacă durere, ci frica pe care o cunoaște sufletul nostru în acele momente.  Atunci apare sentimentul de neliniște, care tulbură apele sufletului și în care nimic nu se mai vede clar. De fapt, dacă nu ne-am induce singuri senzația de întristare, de durere, puține momente din viața noastră ar da naștere acestora.

Acceptarea destinului e un prim pas în depășirea unui moment greu. În fond, nu ne întreabă nimeni dacă vrem să trecem printr-o încercare, ci ni se întâmplă pur și simplu. Prin urmare, nu putem influența ceea ce pătimim în viață, dar depinde de noi să putem trece peste momentele grele. Amor fati[3], ne-ar spune Nietzsche. Un exemplu edificator, în ceea ce privește împăcarea cu fatalitatea, ni-l oferă Socrate, care condamnat pe nedrept la moarte, refuză să fugă de întâlnirea cu aceea care sperie orice muritor, în pofida insistențelor prietenului său Criton, după cum ne relatează Platon[4]. Însă, nu faptul că a refuzat Socrate să plece din temniță e impresionant, ci liniștea sa interioară. Acceptarea destinului de către marele gânditor grec se poate observa din ultimele rânduri ale ,,Apărării lui Socrate”: ,,Dar acum e timpul să plecăm, eu să mor, iar voi să trăiți, care dintre noi se îndreaptă spre un bine mai mare, nu știe nimeni altcineva decât Zeul”[5]. Așadar, fericit este acela care acceptă destinul, însă pentru aceasta e nevoie de înțelepciune, căci fără de înțelepciune nu poți înțelege că vicisitudinile vieții sunt o condiție sine qua non a drumului spre desăvârșire.

Cine nu vrea să cunoască lacrima, trebuie să înțeleagă că nu va ști niciodată adevărata fericire. Dacă putem evita suferința, s-o facem, dacă nu, s-o acceptăm. Nimănui nu-i este dată o cruce prea mare, căci niciodată nu o să fie pus slăbănogul să ridice crucea pe care doar Heracle ar putea pune-o în spate. Dumnezeu prin durerea pe care ni-o dă, dorește aducerea omului pe calea cea dreaptă, încearcă să ne salveze. Prin urmare, o adevărată nenorocire să considerăm tot ceea ce ne înrăiește și ne face să gustăm păcatul care picură otravă în sufletele noastre.

          Binecuvântate fie momentele grele, căci ele dau naștere oamenilor puternici și buni.

-Eseu publicat în Revista de Cultură Spania Liteară nr. 12/2024-

[1] Epictet – Manualul – Editura SAECULUM I.O, București – 2021;

[2] În sine;

[3] Iubește-ți destinul;

[4] Platon – Criton – ed. Humanitas, București – 1997;

[5] Platon – Apărarea lui Socrate – ed. Humanitas, București – 1997;