Cum se măsoară așteptarea

Când îmi doresc ceva cu adevărat și știu că acel ceva va urma să se întâmple, o problemă empirică se conturează. Spațiul inert între dorință și mai e puțin devine domeniul unei integrale. O cantitate infimă, de mărimea puținului, devine ceva foarte greu și apăsător și intră într-o funcție de timp cu comportament asimptotic. 

Zilele trec adăugând semne de egal între ele. Oscilez între lucru și casă. Alternez plimbarea cu alergarea. Plimbarea mă obligă să îmi temperez pașii. Atunci găsesc acel stoicism ce lasă mintea să se reculeagă, să păstreze deschis canalul de comunicare cu interiorul din carapacea de metal a computerului, părtaș la truda mea zilnică. Plimbarea parcă îmi dezvăluie soluții parțiale pentru rezolvarea ecuațiilor care mă frământă, deseori foarte evidente de altfel. Câteodată, pițigoii si vrăbiuțele din pomi mă însoțeșc și îmi șoptesc răspunsuri la întrebări nerostite încă. Dar, invariabil ajung la ușa clădirii de destinație și realitatea se întruchipează în fața mea.

Alergarea schimbă perspectiva, mă apropie de zarea care la un moment dat dispare. Atunci, matematica se transformă în muzica. Metronomul pașilor lovind în pământ devine un capriciu de vioară solo. În cele din urmă, vioara obosește. Picioarele pierd tempoul, acceptă un allegro moderato și sfârșesc prin a se complace cu un adagio. Pașii mă poartă înapoi spre casă. Dar o dată cu venirea serii, muzica urcă în apus și matematica coboară. Nopțile adaugă ore de gândire, de augmentare a datelor care ar putea simplifica construcția timpului. Nu găsesc o formulare ajutătoare. Cred că, împart aceeași soartă cu mulți alții care au căutat, dar nu au descoperit nici o aproximare salvatoare. Ca norocul că dimineața propune o cafea în locul tăvălugului minții.  Degetele stârnesc din nou clipocitul familiar al butoanelor tastaturii, semn că a început o nouă zi.

În timp, am descoperit că suitele de violoncel și piesele pentru pian se interpun cumva între matematica minții și poezia inimii. Problema integralei se rezolvă singură o dată cu trecerea intervalul de timp definit. Atunci, dintr-o dată, un puhoi de emoții mă aruncă în brațele momentului pe care-l așteptam cu atâta înfrigurare. Acum a venit!