Despre romanul ‚Regăsirea’ de Nicoleta Beraru

« Caldură mare, ma chère ! » îmi trece prin minte citind primele rânduri, prima pagină a acelui slow motion şi continuând în gândirea feminină, apoi cea masculină, cu inserţii de evenimente tragice arhicunoscute în Europa. Insignifiant-signifiant, mare-mic, transgresez planuri, parcă mintea personajelor e când un fir de nisip, când însăşi marea.

« Liana era o perfecţionistă, în ciuda strădaniilor ei, tot i se părea că nu face suficient de bine » – parcurg şi plasez personajul în tipologia pură a eternului feminin românesc. Oglindirea sa masculină, Adrien, francez, şi felul lor distinct de a-şi purta acea « artă a conversaţiei » – aici chiar mă indrept spre Ileana Vulpescu şi finele sale analize de psihologie a personajului-om –  îmi arată duetul cultural românesc-francez, leitmotiv cultural oricum ar fi să privim, fie dinspre francofilia literaturii române, pe filiera educatională în genere, sau dinspre stima franceză acordată personalităţilor românesti ce i-au imbogăţit cultura. « Les enfants de la partie » în orice caz.

Un episod de « tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte » odata cu reflexia acelui « angel radios » în ochii Lianei cea auto-maltratată de foamea momentană ce ascundea o foame existenţială, o nevoie de a digera şi de a se auto-digera pe sine, de a se cerne prin sită, de a fi în masură să se refacă precum un Phoenix după un game over, reset.

              În continuare suntem supuşi la atacuri de panică, hiperventilaţie şi vârtejuri. Nimic nou sub soare. Antidotul e literatura. Da, Nicoleta îşi vindecă personajele cu antidotul cuvântului, al analizei interioare, chiar dacă prin ochii şi glasul naratorului acceptăm un personaj all made up, ca un tablou gata pictat pe care îl admirăm şi care ne oferă toate portiţele de interpretare. Iar acum depinde cine va citi romanul.  La o primă vedere a recenziei publicitate îmi imaginam o poveste pentru gospodinele intelectuale sau intelectualele gospodine care simt să îşi citească povestea într-un roman universalizator, ca o centrifugă, ca o maşină de spălat. Ei, nici chiar aşa pentru că povestea, foarte lumească de altfel, spune o altă poveste dacă ştim să discernem oarecum ziua de noapte chiar atunci la crepuscul. Ni se poate părea evident că la un moment dat să avem un oarecare drawback, aşa cum Liana a fost atrasă din maşină de acea mână nevazută, « an invisible hand of fate » am putea gândi. Nu e nici măcar o « invisible hand of the writer », ci e efectul  de bumerang al emoţiilor noastre ubicue. Pe Liana o urmăresc în vacanţa din Cavalaire sur Mer care doar vacanţă nu este, ci mai degrabă o descărcare psiho-somatica a devenirii sale din fiinţă în executant, piesă tehnică dintr-o universitate unde ea, femeia, se subjugase datoriei, acelui delivery, şi uitase că partea de creaţie e tot sub controlul şi graţia ei. Self maintenance era acum vacanţa Lianei în vecinătatea percepţiilor soţului ei. Vacanţa se petrece în sud, pe Coasta de Azur, în proximitatea apei vindecătoare, a apei tămăduitoare ce curăţă toate inadvertenţele memoriei feminine, fie că vorbim de plierea gandurilor Lianei la realitatea ce o înconjoară, fie de reacţiile ei voit discordante tocmai pentru  a fi o nucă în peretele obisnuinţei.

              Pornim pe drumul unei poveşti de autocunoaştere, la pătrat, la pătratul feminin, de parcă am fi într-o sală de naşteri unde multiple poveşti ajung la gestaţie şi ies nu din uter, ci din cap precum zeiţa Atena fusese născută. Şi ce dacă e o poveste a feminităţii ce parcurge pământul de-a lungul şi de-a latul ? Miza acestei perspective universalizatoare nu e atât de cuminte precum pare, caci însăsi poveştile personajelor, un soi de confesiuni culturale bine ancorate în perioade istorice în deplină şi clişeizatoare rezonanţă cu sufletul românesc, sunt nişte confesiuni de suflet ce dau viată amintirilor şi îşi cer iertare lor înşişi şi celor cu care viaţa i-a legat relaţional, fie că e vorba de relaţii de rudenie sau de alianţă, de prietenie sau de ură, de simplă trecere sau experienţă deplină.

              Perceput global, romanul « Regăsirea » ne aruncă în “apele diavolului” (M. Eliade), unde simbolul Isabel se desparte în două voci narative, devine Liana şi Veronica, Stheno și Euryale, adică cele două la rândul lor o paralelă cu acele gorgone nemuritoare mitologice. Daca le-am privi spre a judeca faptele şi emoţiile, am sfârşi pietrificaţi în judecata noastră, dar prezenţa acestor iele literare ne atrage în jocul contrariilor care pornesc din punctul comun, se îndepărteaza de matricea originală şi sfârşesc prin a-şi da mana din nou în dansul ielelor ce nu e altul decat viaţa, un accelerator de particule de ADN cultural ce ajung cu viteză acţiunilor noastre pe continente diferite în cântece diferite de jale, doine, hore. « Bună seara, iubito, te aştept ca din cer/ Să-mi aduci continente de palid mister », versurile lui Lucian Avramescu apărute în aceeaşi epocă au o notă comună cu trăirile personajelor, cu pendulările lor interioare manifestate comportamental atât de divers. Nivelul de înţelegere al cărţii poate fi perceput pe mai multe planuri care să nu se influenteze neapărat :

1. Viaţa în societate – viaţa oamenilor în timpul unor regimuri politice, ajunsurile şi neajunsurile de rigoare care dau moda atât în vocabular cât şi în sectorul psihologic-comportamental.
2. Viaţa în închisoarea sufletului – acest palier se desprinde oarecum de cotidian ca o pasăre spre libertate. Cartea e un discurs despre libertatea individuală în faţa opreliştilor sociale şi culturale adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, în parentingul şi cutumele devenite kitsch.
3. Dialogul mental eliberator – fie sub formă de monolog, fie prin cele două falii epistolare ce iau forma unei îmbrăţisări a pămantului din care provin Liana şi Veronica, pământ pe care l-au extrapolat încât au cuprins umanitatea în ţipătul lor spre viaţă, în ritul lor de trecere şi în bocetul ce se amână.

Subiectul cărţii şi conţinutul par ocultate de anumite subiecte tabu care de fapt devin un sistem parazitar al gândirii românesti, al unui yin şi yang antagonist, dar colaboraţionist când este vorba de vârful icebergului, de ego şi perpetuarea diferenţelor culturale prin şabloanele cunoscute. O atmosferă comună cu cea a uitării paradisiace din « La tiganci » (M. Eliade) conduce firul narativ o perioadă pentru ca mai apoi să avem o cădere în infern ex-abrupto, ca şi când Veronica şi-a scăpat din braţe copilul interior şi a avut o clipa de viraj în necunoscut, într-o revoluţie la schemă personală. « Regăsirea » este o găsire reluată, o găsire perpetuă în acel cerc feminin care îşi lărgeşte sfera. Vaşca – Rouen – Montréal se regăsesc în Lyon şi trăiesc experienţe pe acest parcurs al pelerinului înspre adevărul interior, parcurs ce include cicluri ale vietii, automatisme, comportamente previzibile, despărţiri, regăsiri, împăcări pe fundalul fluctuant al unui puls românesc supus schimbării.

Regăsim societatea românească a unei schimbări de pagină istorică, vocabularul şi metehnele unei generaţii cu o educatie diferită, care acum ar fi percepută ca varianta fosilă, instinctuală şi aberantă a unui sfarşit de secol XX, care nici bine nu s-a maturizat că a şi fost decăzut din drepturi, prea devreme, poate chiar înainte de a se fi născut. Povestea celor două femei e un gips pe povestea vieţii şi morţii, a erosului şi thanatosului în care plutim în mod subconştient, a dihotomiei zi-noapte care ascunde, vai, atâtea necunoscute şi pericole pentru supravieţuirea societăţii într-un anumit fel, ce nu pot fi scanate decât astfel, prin portalul literaturii vindecătoare.

       Am asistat la lansarea de carte a Nicoletei Beraru sâmbătă 12 februarie 2022 alături de un public curios, necitind cartea în avans. Ni s-au întins diverse pârghii  spre a o adulmeca înainte de lectură : prietenia, viaţa, păcatul, iertarea, regăsirea. Citirea cărţii dă la o parte perdeaua ţinută la lansare oarecum pentru că ni se serveşte materialul de judecat. Cartea este un meniu de metehne româneşti servite la o brasserie europeană, la un restaurant românesc, poate lua forma unor delicatese cum sunt fructele de mare din vacanţa Lianei sau a sarmalelor de la nunta Petronelei extra-definitorii pentru arealul balcanic, după cum sunt şi riturile de trecere românesti : nunţile pomenite, înmormântările. Un meniu servit şi pe sub masă cum este viaţa Veronicăi în perioada Cărămizilor, ferit de ochi, dar arzător pentru suflet. Cărămizi prin Mugurel, simbol al renaşterii ironizate, este tot ceea ce mintea convenţională nu acceptă, existenţa răului, nevoia binelui.

Ceea ce m-a surprins la această carte a fost maniera scriitoarei de a re-asambla un puzzle local la scară multiculturala. Elementele culturale străine ce se adaugă alambicului există în interior, inserţia şi împreunarea Caramizi-Vaşca, iar din exterior vin ca o salvare prin  regruparea matricei şi salvarea declinului iminent Vaşca-Montreal şi Vaşca-Rouen. Vechiul şi noul din noi, instinctualul şi cerebralul, înţelesul şi neînţelesul se unesc în lupta pentru supravieţuirea prieteniei, a stării care ne îndeamna spre binele suprem, cel din afara noastră. Cartea este despre  regăsirea autenticului în marea de iluzie, despre izgonirea din raiul inimii şi fuga de un şarpe care urmăreşte sub forma ruminaţiilor şi degenerează în boli sufleteşti sau fizice pentru că înţelegem că drumul nostru în viaţă este către inima noastră, o rei-întoarcere, o regăsire : « Lumea este ceea ce se arată a fi şi totodata un cifru » (M. Eliade).

Un registru stilistic architectural, în accord cu tiparele sociale reprezentate, articulează romanul la nivel lingvistic, identitar, filosofic. Tragedia şi comedia cotidianului sunt prezente în relatările autentice, cvasi-contemporane nouă celor care ne-am dezbrăcat de cutume şi judecăţi, dar le retraim la fel de dramatic la întalnirea simbolică cu matricea societăţii care ne-a format.

In concluzie, o creangă de aur cu un alt roman cu mesaj din alte timpuri :

“Îţi rămân în minte clipe din viaţă când te-ai simţit fericit, inexplicabil de fericit, vezi tu, mai târziu. Mai târziu îţi dai seama că acea clipă de fericire şi linişte era pândită de necazuri mari, ce nu peste mult aveau să se declanşeze; totuşi, păstrezi o amintire bună de- atunci.”
― Gabriela Adameșteanu, Dimineaţă pierdută