Călugărul în Postul Mare

E o noapte neagră ca smoala, câteva stele rare, neacoperite în întregime de nori, fiind singurele surse plăpânde de lumină. O mică și ștearsă cărăruie iși face anevoios loc printre buruienile înalte și copacii negri, negri, gârboviți ca niște moșnegi, de vântul descurajator de aspru.

O umbră mică, pricăjită, ștearsă și gri se prelinge printre sălbăticiunile naturii, cu mișcări domoale, leneșe și, totodată, grăbite de răceala vremii. O rasă călugărească murdară, ruptă și, pe alocuri, cârpită, atârnă fluturând în vânt în urma acelei ființe ce se confundă cu noaptea de nepătruns și de neînțeles, curmându-i, din când în când, mersul tărăgănat pentru a-i da răgaz să și-o tragă calm de sub tălpile lipsite de încălțări. Fața, sufocată de riduri, stă parcă să cadă sub povara anilor și a suferințelor suportate mereu cu inima sau, cel puțin, cu mintea la El. Ochii – câte lacrimi nu au vărsat!- sunt solidari cu gura într-o dureros de nesfârșită crispare; buzele – câte rugăciuni nu au rostit!- umflate și deshidratate ies în evidență prin roșeața pălită, iar restul feței e misterios învăluită în întuneric, puțina lumină stelară nebinevoind a cădea și pe acele zone faciale.

Iată, deci, cum umblă această umbră luminată…! Roasă de îndoieli ca de carii, merge înainte, așteptând și mergând, așteptând și mergând, așteptând și mergând… .Cu fiecare pas intră mai adânc într-un Infinit pe care nu-L cunoaște, nu-L știe, nu-L simte, dar Îl iubește. Îl iubește atât, încât a fost de acord să tragă cortinele peste toate celelalte laturi ale vieții – totul e acum negru în jur, în afară de acest Infinit luminos, luminos și – vai! – nevăzut.

Iată, deci, cum umblă această umbră luminată! În jur simte ochi și guri de fiare aprinse de poftă s-o piardă, simte miros de milioane de copaci arzând cu jalea lemnului ce se transformă în jar, simte, când furtunile cele mai groaznice se dezlănțuie, că, bubuind și fulgerând, cupola înălțimilor stă să i se răsfrângă peste capul însingurat. În momente ca acelea, singura nădejde, care-i face inima să vibreze adânc de bucurie, dulceață nespusă, este sunetul mlădios și viguros al clopotelor de la schitul de pe munte.

Ah! Schitul de pe munte… .Odată cu încheierea Postului Mare și întoarcerea în împrejurimile mănăstirii, fața i se transfigurează într-o bucurie nemăsurată. Seara, la vecernie, totul e beznă: doar flăcările fulgerătoare ale călugărilor care merg cu lumânări aprinse spre biserică mai luminează ceva în curtea Infinitului. Ajuns înăuntru, mirosul de tămâie îi invadează nările și îi paralizează simțurile, făcând loc pentru trăiri desprinse de cele lumești. Glasurile cântărilor superbe ajung la inima acestui fericit fiu al lui Dumnezeu, care binevoiește a-i alina sufletul însetat cu căldura harului.

Ah! Schitul de pe munte… .După vecernia și utrenia care îi pregătesc intrarea în Împărăția Cerurilor prin Sfânta Liturghie, duminică dimineața, fosta umbră, acum un om complet, iși schimbă rasa cu una impecabilă, se îngrijește de suflet și de trup, și merge încet, în bătaia frumoasă a razelor soarelui, către ușa mănăstirii, Se închină Domnului și sfinților Lui, se așază, în stranele din spate ale bisericii, în genunchi, iși ia metaniile în mâinile calde și gata de milostenie și se roagă.

Încă ne rugăm… Vocea înaltă, puternică, blândă a diaconului răsare peste răspunsurile dulci ale stranei, în așteptarea glasului cu har preoțesc, iar călugărul… se roagă, se roagă și plânge cu inima… Ce bucurie! Doamne, miluiește!

Sursă imagine reprezentativă – https://doxologia.ro/interviu/un-calugar-adevarat-este-cel-care-stie-sa-renunte