Jurnal de pandemie – Partea I

De când a început pandemia, am redescoperit moliciunea păturilor, gustul biscuiților cu ovăz înmuiați în ceai de mentă, formele neobișnuite ale crenguțelor pomului de la fereastră, care, prin regularitatea lor iregulară, sunt precum piesele care compun un puzzle. Ceasul a început să măsoare timpul oarecum diferit, prelungind momente pe care înainte nu le trăiam pe deplin și grăbind trecerea acelor intervale orare în care, înainte, atenția mea era mai solicitată. Anul acesta a fost într-adevăr unul al posibilităților limitate . Mai multă singurătate, mai mult timp petrecut în interior, mai puțin aer proaspăt și o nevoie insuficient satisfăcută de sunete, imagini, mirosuri și texturi din lumea ce ne înconjoară. Singurul lucru care mi-a rămas de făcut a fost să încerc să găsesc un substitut în rutina de zi cu zi.
Am înlocuit astfel drumurile reale cu cele pe care le desenam pe filele agendei în momentele mele de plictiseală, drumuri de-a lungul cărora schițam case cu forme naive, în interiorul cărora ar fi putut locui numai piticii din 1Q84, romanul lui Murakami pe care l-am terminat de citit în perioada aceasta. Bănuiesc că, așa cum aceste creaturi mărunte aveau nevoie de un corp uman prin care să comunice cu lumea exterioară, așa și anumite sentimente mai neobișnuite din mine își cer dreptul de a fi exprimate. Acest sfârșit de an, în care experiențele virtuale încearcă fără succes să țină loc unei realități oarecum fade, s-a dovedit o ocazie bună de a mă reîntoarce la una din preocupările mele mai vechi, scrisul. Cuvântul are această putere de a face ordine în interior și de a da o formă emoțiilor, fie ele plăcute sau neconfortabile. Prin cuvânt, pot să trasez câteva axe în jurul cărora să îmi structurez mai bine gândirea și să găsesc noi sensuri.

Am început să aștern propoziții scurte, fraze, mici paragrafe cărora le alăturam câte o schiță. Acest exercițiu prin care nu îmi propuneam să realizez o analiză amănunțită a gândurilor mele, doar să notez câteva idei, stări, s-a dovedit a fi o modalitate bună de a-mi înregistra schimbările de stare pe parcursul unei zile. Recitind ulterior aceste mici secvențe, nu mai puteam recompune tabloul complet al senzațiilor mele din acel moment, așa că mă foloseam de imaginație pentru a umple golurile. Era un exercițiu interesant de a-mi reimagina trecutul, de a crea pentru câteva minute un al doilea eu care trăise aparent aceleași experiențe, dar care le percepuse ușor diferit.

Prin intermediul acestor însemnări mărunte descopeream aspecte ale vieții cotidiene la care înainte nu fusesem foarte atent. Când nu le puteam găsi, le inventam. Preț de câteva clipe, mă retrăgeam la granița dintre realitate și imaginație și contemplam la ce aș fi putut face dacă lucrurile ar fi fost ca înainte. O dată chiar am împărțit foaia și am alcătuit două liste. La stânga am trecut acele lucruri de care mă putusem bucura înainte de pandemie și la dreapta aspectele care îmi făceau ziua mai frumoasă în prezent. M-am întristat ușor gândindu-mă la ceea ce pierdusem, însă mi-am zis că nu avea rost, așa că am încercat să îmi îndrept atenția către realitatea imediată. Când într-un final am terminat micuța agendă, octombrie era pe sfârșite. Cu numai câteva zile înainte fusese cald. Acum hainele deveniseră mult mai groase, străzile mai goale, iar cromatica schimbată a orașului crea impresia că un filtru în tonuri reci fusese așezat în fața ochilor tuturor. M-am decis atunci să nu mai scriu. În schimb, de atunci încolo aveam să încerc să găsesc cât mai multe senzații, prin care să compensez întrucâtva pentru singurătate. Am cumpărat arome noi de ceai, tipuri noi de ciocolată, tot felul de beri artizanale, am băut cafea de la toate coffee shop-urile care mi-au ieșit în cale, am încercat genuri noi de muzică. M-am uitat pentru prima dată integral la un film de Bollywood, mi-am făcut chiar un abonament la sală și am descoperit cu surprindere plăcerea fină de a face febră musculară. Înainte de Crăciun am ronțăit o bucată de șoric și mi-am dat seama că nu e chiar așa de rău.

Acum, când numai câteva zile mă mai separă de noul an, sunt mai conștient ca niciodată că, în condițiile acestea excepționale, pot să îmi țin de multe ori singur companie. Cărțile și documentarele sunt de mare ajutor în acest sens, umplând un anume gol. Nu mă mai ascund de mine însumi ca luna dincolo de nori atunci când nu vrea să își vadă reflexia pe suprafața apei, ci chiar încerc să înlocuiesc porțiunea ascunsă a acestui astru în nopțile cu semilună. Nu reușesc tot timpul să mă simt pe deplin confortabil în această perioadă de singurătate mai actentuată, însă am reușit să dau un sens nesperat acestui an.

O zi pe timpul pandemiei se aseamănă într-un fel cu o sesiune de serigrafie în atelierul lui Andy Warhol. Adeseori încerc să reinterpretez faptele cotidiene așa cum acesta recolora fotografiile celebrităților pentru a realiza portretele sale. De cele mai multe ori, nu reușesc să înlătur sentimentul ușor de plictiseală care se ivește, iar atunci lipsa de animație devine un pic mai greu de suportat. Uneori ies la plimbare pe străzile flancate de ziduri de beton ale orașului. Trebuie să recunosc că până și într-o zi de Decembrie fără zăpadă, într-o urbe cu arhitectură comunistă, pot descoperi o anume frumusețe în zgomotul alb făcut de mașini, în formele neobișnuite ale crăpăturilor din asfalt, în siluetele pline de noblețe ale copacilor despuiați de frunze.

Până la urmă, frumusețea se poate găsi și în acest labirint de beton cu supermarketuri și benzinării la răscruce de coridoare. Mă bucur în continuare de gustul dulce-amar, ca de cafea cu un pic de zahăr, al vieții pe timp de pandemie și caut cu o oarecare curiozitate lucruri noi. Poate că aceasta e o ocazie de a-mi îmbogăți experiența de viață, care până la urmă se fundamentează și pe lipsuri. Pandemia, eveniment formativ definitoriu al generației mele, a grăbit și a încetinit trecerea timpului în același timp. Fiecare persoană trăiește pe mai multe dimensiuni temporale, fiecare corespunzând unui aspect diferit al vieții, iar provocarea mare a acestei perioade este de a umple aceste sincope întocmai cum un compozitor valorifică spațiile dintre notele muzicale de acuități diferite pentru a compune o melodie.

Zi după zi învățăm să înlocuim vocile celorlalți cu sunetul vântului trecând printre blocuri. După atâta timp petrecut ascultându-l, pare că și acesta e de fapt un cumul de șușoteli, pe care, pentru a le putea înțege, trebuie să fii foarte atent.

Sursa foto: pinterest.com