Povești cu Trabi (1) – Trabi și Bote

Prima mea mașină a fost un Trabant. Un verde-prăzuliu extraordinar. Îl cumpărasem din ciubucul de chelner la Club Transilvania. Probabil din ciubucul pe o săptămână. La început, era în ’94, motorul mergea extraordinar. La semafor plecam primul mereu, așa demaraj avea. Apoi, nu știu din cauza căror fenomene paranormale, a început să piardă din compresie și abia mai urca dealul de la Cotroceni, Grădina Botanică. Trebuia să-mi iau avânt încă de la pod, iar dacă se găsea vreun pieton să traverseze taman atunci, trebuia ori să mă întorc ori să dau peste el.

Trabantul meu a avut șansa să devină celebru. Din păcate ziarele de scandal nu erau atât de bine puse la punct în acea perioadă. Director la Club Transilvania și Casa Odobești era celebrul, renumitul și incomensurabilul creator și designer de modă Cătălin Botezatu.

Deși avea pe-atunci un Porsche Carrera, un Opel Frontera și un Mercedes nuş’ ce clasă, s-a nimerit să nu aibă nicio mașină acasă într-o bună dimineață. Fiind mare șef, a dat un telefon la Club, că era un pic mai aproape de Piața Rosetti și a ordonat să vină o mașină să-l ia în cinci minute. Șef de sală era Sandu Paganel și cu mașină eram numai eu în momentul ăla. Avea alternativă? N-avea. Ne-am urcat amândoi în frumosul meu Trabi și am demarat în trombă spre obiectiv. Deja muream de râs imaginându-ne fața pe care o va face Bote. Ajungem. Directorul coboară. Paganel îl salută cu un zâmbet cât toată fața.

Bote:

– Salut! Unde e mașina?

Paganel:

– Uitați-o acolo! zice, arătând  cu capul înspre Piață.

Bote pornește hotărât într-acolo și trece pe lângă mașină de parcă nici nu era.

– Domnu’ Cătălin, ați trecut.

– Sandule, ai înnebunit? Râzi de mine?

– Nu, domn director. Numai Ursuleț era cu mașina la cârciumă.

Se apleacă. Se uită în mașină. Mă vede cu un zâmbet larg pe față. Se întunecă. Se ridică spumegând la Sandu:

– De ce nu-ți cumperi, mă, mașină, bețivul dracului? Hai, repede, să nu ne vadă cineva!

Dă să intre în spate, dar Trabantul nu are ușă și în spate.

– Asta n-are, mă, uși? Eu unde mă urc?

– E mașină sport, domn Cătălin. La două uși, zic eu mândru.

Creatorul era stacojiu la față. Abia s-a strecurat pe locurile din spate.

– Să tragi chiar în ușă la restaurant, să nu fie careva pe acolo să mă vadă.

Nici nu oprisem bine mașina când l-a împins pe Paganel afară și a țâșnit, de parcă anticipa fuga lui de peste doi ani, când îl urmăreau cămătarii.

Cred că de atunci n-a mai avut Trabi compresie.

După câțiva ani, când am vrut să mă angajez la un restaurant de lux, patronul mi-a cerut referințe.

Zic:

– Am lucrat trei ani la Club Transilvania.

– Așa? Păi, ia să-l sun eu pe Cătălin. Alo! Cătăline, salut! Am un băiat care zice că a lucrat la tine. Nu știu cum îl cheamă. Cum te cheamă?

Mă gândesc că toți acolo mă cunoșteau ca Ursuleț, că așa mă botezase chiar designerul.

– Ursuleț, zic încrezător.

– Nu cunosc, zice Cătălin și închide.

Patronul a rămas interzis, cu telefonul la ureche.

– Nu cunoaște, zice.

I-am înjurat și eu, în gând, desigur, p-amândoi și mi-am văzut de drum. Pe jos, că vândusem Trabantul în ’95, vara, când s-a născut Mihai.