Teoria prostiei

Ușa părea că cedează în urma pumnilor și picioarelor care izbeau în ea. Cei doi priveau cu ochii mari, fără să facă vreo mișcare. După un minut, Cormac se ridică și se duce la ușă. O deschide.

Ești prost? De ce naiba nu deschizi?
Pentru că băteai ca o nebună. Ce-i cu sângele ăla pe fața ta?
L-am împușcat pe Billy.
Serios?
Î-hî.
De ce?
Turbase.
Turbase? De ce?
De unde vrei să știu?
Dar tu de unde știai că turbase?
Așa arăta.
Cum?
Făcea spume la gură.
Numa’ atât?
Și se cam dădea la mine. Stătea uite așa, cu dinții scoși toată ziua și urla sau mârâia.
Ori urla, ori mârâia?
Nu știu. Cred că amândouă.
Și? Ai avut tu inima aia să-l împuști?
Da. I-am tras un glonț fix în gură.
Și?
Și ce mai vrei? A murit. Am venit repede să-ți spun.
Ce trebuie să fac acum?
Cormac, ești pe undă, frate? Trebuie să-l îngropăm, naibii, undeva.
John privea la cei doi fără să clipească. Uimit, speriat și fără cuvinte. Cormac l-a văzut așa pierdut când soră-sa a luat paharul cu băutură de pe măsuță.
John, mă ajuți?
La ce?
Să facem o groapă.
Pentru Billy?
Exact.
Nu trebuie să mergem în altă parte?
Unde?
Nu știu. Adică, vezi, cineva a fost împușcat, totuși…
Cineva?
Păi? Billy ăsta, împușcat în gură de…
De mine vrei să zici?
Da.
Păi, zi!
Am zis
N-ai zis. Ai vrut să zici, dar n-ai zis.
Asta pentru că te-ai băgat peste mine.
Eu, mă?
Da’ cine?
Cormac și-a tras pălăria pe cap, a luat o lopată din debaraua de pe hol și s-a dus afară, pe verandă, aprinzându-și o țigară.
John, vii?
Hm, chiar nu știu.
Hai, mă, că se împute dulăul ăla! Margo, o luăm înainte. Tu vino peste vreo două ceasuri cu niște cafea caldă.
De ce-i zici dulău?
Da’ cum vrei să-i zic?
Nu știu. Altfel, că doar a fost om.
Cine, mă, a fost om?
Billy ăsta.
Cormac s-a oprit din mers și a început să râdă cu poftă. Râdea aplecat, cu fața-n pământ și mâinile pe genunchi. Dăduse drumul la lopată. Dădea să se oprească din râs, dar când vedea fața serioasă a lui John, o lua de la capăt cu și mai mare poftă.
Oh, Doamne, John… mor de râs, frate! Ești de belea, frate! Și zici așa, a fost și Billy ăsta om! Ha, ha, ha! Isuse Cristoase, tu crezi ce spui?
Nu văd nimic de râs, zău așa!
Cum să nu mor de râs când tu-i spui om unui câine?! Margo a împușcat un câine, frate, nu un om. Îl găsise în fața casei acum două sau trei luni. Cred că era și bătrân, că abia se mai mișca. I-a fost milă de el și l-a băgat în casă.
Aha. Acum înțeleg.
Tu ai crezut, până acum, că-i vorba de o crimă? Ești tare, omule!
Bine că n-ai mai zis „frate”.
Și dacă ziceam, ce?
Mă enervează.
I-auzi!
Mda.
De când?
De azi.
Ești aiurea. Stai să intru până-n magazie să iau un sac de plastic!
Magazia lui Margo era un haos. Lucruri vechi, aruncate grămadă alături de scaune rupte, etajere sparte, fiare vechi și cârpe.
De ce ține Margo toate chestiile astea?
Zice că face artă din ele.
A, da?
Da. Uite că am dat de-un sac. Aici punem câinele și-l cărăm până colea-n păduricea din spatele casei. Facem o gropiță și vârâm „omul” tău în ea. Ha, ha, ha!
Nu mai râde!
Ba uite că râd, că tare-mi vine și tu mult alimentezi buna mea dispoziție, care, de fapt, a început nașpa azi dimineață!
Am făcut și eu ceva bun azi.
Ce?
Uite asta, că râzi!
A, da!
Cormac, pot să te întreb ceva serios?
Poți.
Mă gândesc continuu la un lucru care nu-mi dă pace.
Zi direct și n-o mai lungi.
Tu crezi că ceva din trecut poate deveni viitor? Te poate influența sau distruge acel trecut?
Deja ai întrebat două lucruri în loc de unu’.
Dar au legătură.
Au pe naiba.
Deci?
Tu, John dragă, gândești prea în ansamblu. De ce m-aș chinui să-mi stresez neuronii pentru un răspuns?
Pentru că ești amicul meu și pentru că întotdeauna ai fost mai realist.
Decât tine?
Să zicem.
Bun, uite cum stă treaba cu trecutul! Trecutul te poate influența și te poate distruge. E ceva ce ai lăsat în urmă? Bun. Ăla e în urma ta. Tu înaintea urmei tale, adică a trecutului. Clar?
Da.
Ei bine, să zicem că trecutul e o mașină care trece pe lângă tine, tu fiind pe marginea drumului, trece umplându-te de praf sau de noroi.
Foarte metaforic.
Cum vrei tu. A trecut trecutul pe lângă tine? A trecut. El a devenit viitorul tău, iar tu pentru trecut semnifici trecutul. Ce faci acum?
Încerc să-l ajung?
Păi încerci, dar cu ce scop?
Să devin viitor? Să-mi iau revanșa?
Nu știu. Eu întrebam numa’ așa pentru mine, dar văd că te bagi la răspunsuri. Taci și ciulește urechile-ncoa pân’ la sfârșit. Mașina asta de-i zic „trecut” oprește la o cârciumă să mănânce, să se gândească, odihnească, sau să se pișe, în fine, nu contează ce face, dar treaba e că tu ajungi în dreptul mașinii și-i tragi cu bâta până o termini. Și, satisfăcut de ceea ce-ai făcut, mergi mai departe rânjind ca un prost că ai scăpat de trecut și că numa’ tu ești viitorul. Viitorul viitorului tău fără țintă, fără teamă, fără scop.
Cormac se oprește brusc. Mâna dreaptă îi rămase în aer vrând să explice împreună cu naratorul. Se uită lung la John.
Ai înțeles până aici?
Da și nu. Mă întreb că dacă eu devin viitorul trecutului meu, așa cum spui tu: „fără țintă, fără teamă, fără scop”, sunt mai bine sau mai rău?
Ești cum vrei să fii. Adică: dacă vrei să scapi de trecut, ori îl îngropi așa cum facem noi cu animalul ăsta, ori îl rupi în bătaie, cu bâta, adică exemplul cu mașina.
Nu e așa de simplu.
N-am zis că e simplu.
Așa pare.
Așa vezi.
Eu nu văd.
Ești chior?
Puțin, să zicem, visător.
John, asta cu visatul, prietene, e cam aiurea. Cine visează abureli, devine aburit, adică atât de confuz, că nici pe el nu se mai observă. Bine, în afara principiilor lui care i se par radicale, adică un fel de filosofie particulară. De curte.
De curte?
Adică de interiorul tău.
N-am mai auzit asta.
Nu e o prostie dacă asta vrei să zici. E o părere din unghiul meu. Din colțul tău, da, poate să pară un mare căcat.
Cormac, auzi, îi punem ceva peste? A fost un suflet și el. Merită măcar o piatră să știm că l-am îngropat aici.
O piatră îi punem, da’ să nu te aștepți să țin și-o prelegere în amintirea lui.
A, nu!
Ești de treabă, John!
De ce spui asta?
Așa. M-ai ajutat să fac o groapă, să-l îngrop și-apoi ai ascultat toată povestea în legătură cu trecutul, viitorul și ce afurisenii am mai zis, da’ tu m-ai pus.

John a privit tavanul toată noaptea. Frigul nu-l lăsa să adoarmă ușor. Enervat, s-a dat jos din pat și a început să scrie pe un caiet vechi, chestiuni care i se păreau interesante:
Nu vreau să fiu decât eu așa cum mă simt atunci când sunt singur, dar mereu mă întristez când vine seara și-mi dau seama că ziua a trecut jucând un rol mediocru. Nu vreau să par complicat. Știu că prietenii mă analizează de câte ori ieșim să bem ceva. Știu că oamenii mă judecă așteptând ceva mai mult de la mine. Eu sunt eu ăsta de acum, nu cel de dinainte, nu cel de dimineață sau cel care a făcut o altă datorie la cârciumă. Eu sunt eu, cel care scrie aceste rânduri, atât de gol și-atât de naiv încât mi-e rușine că am lăsat să treacă și ziua de azi fără să râd din senin, fără motiv și fără așteptări. Sunt un prost să nu profit de toate clipele pe care viața mi le-a dat gratuit. Grație sincerității mele (de acum), grație șanțurilor din jurul meu, grație abuzului de măști, sunt totuși eu, dar măcar știu că mâine vine o altă zi și știu că voi încerca din nou. Să fiu eu. Doar eu. Știam răspunsul la întrebarea mea. Mâine am să-i spun lui Cormac așa: trecutul nu-i decât un motiv de-a te opri să constați cât ești de prost. Ai pierdut atâta timp privind peste umăr căutând să înțelegi ceea ce tu ai încurcat.