Putem vorbi despre „Europa mai multor viteze”? Ce înțelegeți prin această sintagmă?

Niculina Postolache21 mai 2024

Pentru a ne putea forma o opinie și pentru a putea explica ce anume se înțelege din sintagma „Europa cu mai multe viteze”, trebuie mai întâi de toate să parcurgem un lanț al evenimentelor care au condus la nevoia statelor de a coopera, de a-și dori o integrare, o solidaritate, de a forma un tot unitar puternic din orice punct de vedere. Trebuie să reflectam asupra expresiei „cu mai multe viteze” și să deslușim de unde provin aceste „viteze”, de ce există mai multe viteze și ce factori au influențat țările să se dezvolte diferit.

Trecute deja printr-un Prim Război Mondial care a afectat profund ordinea politică, socială economică și culturală a întregii lumi și luate prin surprindere de un Al Doilea Război Mondial care avea să prejudicieze bunul mers al lucrurilor, națiunile Europei depuneau mari eforturi pentru a putea înlătura urmările catastrofale provocate de aceste nefericite evenimente. Statele europene erau determinate să găsească modalități prin care să evite un alt război. S-au gândit că o cooperare economică între cele 2 mari puteri rivale, Franța și Germania, ar putea împiedica un alt conflict militar [1]: „ Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel...va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor”. Astfel, în data de 9 mai 1950 [2], Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe a lansat propunerea de creare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului împreună cu declarația redactată de Jean Monnet, în care se menționa faptul că: „ Înființarea acestei unități de producție puternice, deschisă tuturor țărilor care doresc să colaboreze, va pune bazele reale ale unificării economice, angajându-se să le furnizeze tuturor elementele principale ale producției industriale, în condiții egale”[3].

Tratatul de fundamentare a CECO a fost semnat la Paris de 6 state: Belgia, Italia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda la data de 18 aprilie 1951 și a întrat în vigoare, producând efecte începând cu data de 25 iulie 1952. Însă acest tratat nu era decât un experiment [4], un tratat limitat, încheiat pe o perioadă de 50 de ani. Doctrina de specialitate chiar îl consideră un act fondator al Uniunii Europene. Fiind limitat, acesta a ieșit din vigoare la data de 23 iulie 2002 [5], iar domeniul oțelului și cărbunelui a intrat sub autoritatea Tratatului instituind Comunitatea Europeană. Pe lângă această Comunitate, au mai fost înființate alte două [6] deosebit de importante Comunități: Comunitatea Europeană Economică (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA/ EURATOM ) prin Tratatele semnate la Roma în data de 25 martie 1957 și care au întrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Toate acestea, împreună au pus bazele unei solidarității și integrări mult așteptate, care peste câțiva ani se va concretiza sub denumirea de Uniunea Europeană. În toată această perioadă de circa 60 de ani, în care s-a plecat de la „Europa celor 6” state membre și s-a ajuns la „Europa celor 27” [7] de state, cea din prezent, se poate demonstra că au existat diverse etape în funcționarea, organizarea și eficientizarea instituțiilor europene, dar și în ceea ce privește dezvoltarea țărilor de pe continentul european, progresul lor realizat „din aproape în aproape”.

După Al Doilea Război Mondial, statele din Estul Europei îmbrățișau o evoluție, însă una mai timidă, mai lentă decât cea care se putea remarca în țările vestice, dat fiind faptul că se aflau sub aripa URSS-ului și erau direct influențate de comunism. Astfel, abia după căderea Zidului Berlinului în 1989 și destrămarea Uniunii Republicii Sovietice Socialiste în 1991, statele estice au avut libertatea, posibilitatea de a tinde spre o aliniere la standardele democrației, o aliniere la standardele Uniunii Europene. Cele două evenimente remarcabile au condus la înființarea, în februarie 1991, a unei grupări numite „V4” [8], organizație de cooperare care a luat naștere la inițiativa a patru state central-europene și anume: Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria, asociere care poate fi asemănată cu organizația Benelux.[9] Această uniune a avut ca obiectiv atât reglementarea relațiilor dintre state cât și demararea unor activități pregătitoare pentru aderarea la Uniunea Europeană. La 1 mai 2004, statele care au făcut parte din Grupul de la Visegrád au aderat la UE, drept dovadă că munca și efortul lor nu a fost în zadar, ba din contră, a fost răsplătit. Aderarea acestora s-a realizat abia când a avut loc al cincilea val și unul din cele mai semnificative [10] momente ale extinderii și integrării europene.

În contrast cu alte organizații clasice, care se axează mai mult pe cooperarea dintre state, Uniunea Europeană este o organizație de integrare [11] , fiindcă prin luarea la cunoștință și semnarea tratatelor constitutive, statele au ales să respecte dreptul Uniunii, i-au recunoscut puterea și au transferat o serie de atribuții, în anumite domenii, acestei organizații supranaționale. Integrarea presupune nu doar un transfer de autoritate, ci și recunoașterea unui interes general care ar trebui să primeze în cazul în care se pune problema existenței vreunui conflict sau divergențe cu dreptul național. Țările membre ale Uniunii acceptă această condiție datorită avantajelor pe care le obțin pentru simplul fapt că fac parte din „familia europeană”.

Cu toate acestea, experții în domeniu spun că ar exista două tipuri de integrare: una negativă și alta pozitivă. Integrarea negativă consta atât în eliminare barierelor de orice fel care stăteau în calea liberei circulații ce pot exista între state, cât și în abolirea graduală a restricțiilor cantitative și a taxelor de import pentru a asigura bunăstarea comercială a ariei integrate.[12] Pe de altă parte, integrarea pozitivă presupunea „un plan de intervenție care să provină de la UE și statele membre, în direcția armonizării și coordonării politicilor economice” [13] și adoptat pentru atingerea țelului dincolo de piața internă, în alte domenii precum: mediu, sănătate, cultură, educație, social.

Însă, pe lângă aceste două tipuri de integrare putem aminti și integrarea diferențiată. Una din problemele integrării diferențiate era reprezentată de această „Europa a vitezelor multiple” , idee care a încolțit la mijlocul anilor ’70. Această metodă lua în calcul existenta a cel puțin două „viteze” fie în aplicarea reglementărilor europene, fie în ceea ce privește implicarea țărilor membre în crearea acestora. Cancelarul german W. Brandt opta pentru „o politică de dezvoltare graduală a procesului de integrare, datorită diferențelor economice pregnante dintre state” [14] care seamănă izbitor de mult cu ideea lui Jean Monnet: „dacă Europa unită nu se poate realiza dintr-o dată, ea se poate clădi pas cu pas, integrând statele mai întâi pe un sector de activitate îngust, dar vital”.[15] Progresul nu se putea face pe cale artificială, forțat prin „pași comuni” pentru că existau și cu siguranță încă există și în prezent diferențe de nivel pe care nu le-am putea masca, dar le-am putem suprima luând decizii și măsuri realiste. Existau și există țări care porneau și pornesc chiar și acum în anul 2024 la drum cu un „handicap”, cu o lipsă a ceva ce alte state dețin deja, cu un dezavantaj care nu le permite să se alăture principiului „pașilor comuni”, fiindcă nu ar putea ajunge la un rezultat mulțumitor într-un timp atât de scurt. Ele trebuie să se conformeze și să-și asume obiectivele comune și să încerce prin orice mijloc să le realizeze, dar un punct forte al diferențierii este reprezentat de faptul că au un altfel de răgaz, de care nu ar trebui să abuzeze.

Progresele în proiectele mari se fac cu pași mici, dar siguri. După acest motto, cred eu, că s-au ghidat și statele membre care au aderat la Uniunea Europeană, cert fiind faptul că cele 27 de state nu au aderat toate în același timp, ba din contră acest lucru petrecându-se la intervale de câțiva ani, atunci când fiecare dintre ele a îndeplinit cumulativ condițiile fixate atât prin TUE [16]: articolul 2 (valorile UE) și articolul 49 (temeiul juridic pentru aderare); cât și cele definite de Consiliul European, cunoscute sub numele de „Criteriile de la Copenhaga” [17] : stat de drept, stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, drepturile omului, drepturile minorităților, capacitatea eficace de a implementa normele, aderarea la obiectivele UE, o economie de piața funcțională.

Primul val al extinderii europene a fost marcat de aspirația țărilor din nordul continentului să adere la viitoarea organizație supranațională. Regatul Unit prezenta o anume reticență în privința aderării, însă această ostilitate s-a estompat rapid pentru că cei aflați la conducere au remarcat rezultatele și creșterea economică pe care o avuse Comunitatea Europeană Economică ( CEE ) și nu au mai stat pe gânduri. În 1961, Marea Britanie alături de Irlanda și Danemarca și-au depus cererile pentru aderare. Izbindu-se de două ori de refuzul Franței, cele 3 state candidate aderă de drept abia în anul 1973, numărul statelor crescând de la 6 la 9.

După o extindere spre nord, se urmarea și una spre Sud, statele vizate fiind: Grecia, Spania și Portugalia care rămăseseră în afara Comunității din cauza regimurilor dictatoriale [18]. După căderea regimului dictatorial, primul pas pe care l-au făcut guvernele democratice a fost formularea cererilor de aderare: 1975 de către Grecia și în 1977 de către Spania și Portugalia. „Europa celor 9” avea însă o mică mare dilemă: din punct de vedere politic, cele 9 state își doreau să susțină noile democrații, dar din punct de vedere economic acestea prezentau numeroase probleme. Grecia a fost singura care a semnat acordul de aderare, la Atena în data de 28 mai 1979 și care a intrat în vigoare în 1981. Spania și Portugalia au reușit să adere 5 ani mai târziu, în 1986.

O a patra lărgire avea loc în momentul în care o mare parte din statele membre ale Spațiului economic european au decis să-și îndrepte atenția către CEE și au luat în calcul o posibilă aderare la aceasta. Prima țară care și-a depus candidatura a fost Austria (1989), Suedia (1991), Finlanda, Elveția și Norvegia (1992). Candidatura Elveției a fost respinsă de proprii cetățeni prin referendum, iar Norvegia a refuzat pentru a doua oară aderarea. Pentru celelalte state, actele de aderare au fost semnate la Corfu în 1994 și au întrat în vigoare în 1995.

Al cincilea val al extinderii a fost cel mai important val. El a adus Uniunii, în anul 2004, 10 membri noi : Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Slovenia și statele membre ale Grupului de la Visegrád – Ungaria, Cehia, Polonia, Slovacia. Cu toate că și-au depus candidaturile în perioada 1994-1996, cele 10 state au avut parte de un proces de aderare destul de amplu fiindcă nu îndeplineau întru totul Criteriile de la Copenhaga. Urma ca în 2007, să li se alăture România și Bulgaria care asemeni țărilor menționate anterior au avut de parcurs un traseu anevoios care spre final s-a dovedit a fi benefic, contribuind frumos la dezvoltarea lor.

Ultimul stat care a aderat la UE a fost Croația, care deși a depus cererea de aderare în anul 2003 a devenit al 28-lea stat abia la data de 1 iulie 2013. De asemenea, în data de 15 decembrie 2023, Uniunea Europeană a decis să înceapă negocierile de aderare cu Republica Moldova și Ucraina [19]. Procesul de lărgire a UE nu este decât un exemplu din câteva zeci de exemple care dovedește existența unei integrări diferențiate, a unei „Europe cu mai multe viteze” chiar și în zilele noastre.

Un alt exemplu care susține și întărește acest punct de vedere este Zona Euro, dovada cea mai tangibilă a integrării europene. În prezent moneda Euro este monedă oficială a 20 [20] din cele 27 de state membre. Unele state precum Marea Britanie și Danemarca au ales să-și păstreze moneda națională în detrimentul celei europene, pe când altele doresc să se alăture zonei euro, dar nu îndeplinesc criteriile de convergență : România, Bulgaria, Polonia, Ungaria, Cehia și Polonia. Aceste criterii de convergență [21] reprezintă de fapt o serie de condiții economice și juridice, stabilite prin Tratatul de la Maastricht din 1992. Există totuși un stat care, deși îndeplinește condițiile de aderare la zona euro, beneficiază de o „clauză de renunțare” și anume: Danemarca. Cu toate acestea, dacă Danemarca va intenționa în viitorul apropiat să adopte moneda euro, poate solicita acest lucru. Ultima țară care a aderat la zona euro a fost Croația la 1 ianuarie 2023. În 2024, Uniunea Europeană sărbătorește 25 de ani de existență a monedei euro, moneda care a fost introdusă în 11 state în anul 1999. De drept, bancnotele si monedele au fost puse în circulație la 1 ianuarie 2002.

Însă, putem vorbi despre o „Europă cu mai multe viteze” și în domeniul politicii fiscale. Statele membre au autonomie în ceea ce privește domeniul politicii fiscale. Unele state membre au optat pentru politici mai degajate, spre exemplu taxe și impozite mai mici de până în 10% :Irlanda, Bulgaria, Luxemburg; facilități fiscale pentru investitori, pe când altele au preferat să aibă politici mai stricte, impozite mai mari cuprinse între 45-57 % : Suedia, Franța, Belgia.

Prin aceste, vreau să evidențiez faptul că „Europa cu mai multe viteze” este încă un subiect de actualitate [22], un subiect care cu greu se va epuiza pentru că trecerea ireversibilă a timpului ne provoacă să evoluăm, ne determină să vrem mai mult și mai bine. Această abordare recunoaște că fiecare stat are propriile sale priorități și propriul ritm de progres, iar prin implementarea unui cadru mai flexibil, Europa poate prospera în mod sustenabil, putem construi o Europă mai adaptată și mai echilibrată care va conduce la consolidarea solidarității și coeziunii în cadrul organizației supranaționale.

[1] „Ar fi nu numai de neconceput, ci și imposibil din punct de vedere material” – Robert Schuman, Declarația Schumann (https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/1945-59/schuman-declaration-may-1950_ro )

[2] Ziua de 9 mai este comemorată în Uniunea Europeană și ca „Ziua Europei”

[3] Declarația Schumann din 9 mai 1950 (https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/1945-59/schuman-declaration-may-1950_ro )

[4] Emanoil Mogîrzan, Suport de curs (2022-2023) – Drept instituțional european, p.3

[5] Dată care a fost stabilită prin Tratatul de la Amsterdam

[6] Obiectivul celor 3 Comunități era crearea unei economii de piață care avea în vedere principiul liberalismului economic : uniune vamală, piață comună și uniune economică

[7] Până la 1 februarie 2020 au fost 28 de state, însă prin retragerea Marii Britanii și a Irlandei de Nord (cunoscută și sub numele de Brexit) au rămas 27

[8] Grupul de la Visegrád – Visegrád, Ungaria. (https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Grupul_de_la_Visegr%C3%A1d )

[9] Uniune economică în Europa de Vest , formată din Belgia, Olanda și Luxemburg (https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Glossary:Benelux )

[10] În anul 2004, au aderat la UE 10 state: Cipru, Malta, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.( https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/2000-09_ro )

[11] Emanoil Mogîrzan, Suport de curs ( 2022-2023) – Drept Instituțional, p.12

[12] Jan Tibergen, „Internațional economic integration”, Elsevier Publishing Company, Amsterdam-London-New York 1965, p. 15-16

[13] Gabriela Carmen Pascariu, Suport de curs – Integrarea Economică Europeană, pg.70

[14] “The political origins of the debate on the future of the European Union 2000-2002”, pe www.europa.eu.int, p.29

[15] Emanoil Mogîrzan, Suport de curs ( 2022-2023) – Drept Instituțional, p. 7-8

[16] TUE sau Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht (https://eur-lex.europa.eu/RO/legal-content/summary/treaty-on-european-union.html )

[17] Criteriile de la Copenhaga au fost stabilite de Consiliul European de la Copenhaga în 1993 și întărite de Consiliul European de la Madrid în 1995 (https://eur-lex.europa.eu/RO/legal-content/glossary/accession-criteria-copenhagen-criteria.html )

[18] Snejana Sulima, Universul Juridic, 2021, Drept european general, p. 35

[19] Sursa – https://www.europafm.ro/aprobare-istorica-la-bruxelles-incep-negocierile-de-aderare-la-u-e-pentru-ucraina-si-republica-moldova/

[20] Austria, Belgia, Croația, Cipru, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Țările de Jos, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania (https://european-union.europa.eu/institutions-law-budget/euro/countries-using-euro_ro )

[21] Criteriile de convergență se mai numesc și „Criteriile de la Maastricht”

[22] În anul 2017 a fost întocmită „Carta Albă privind viitorul Europei” (https://eur-lex.europa.eu/content/news/white_paper.html?locale=ro )

Bibliografie:

https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/1945-59/schuman-declaration-may-1950_ro

https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Grupul_de_la_Visegr%C3%A1d

https://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php?title=Glossary:Benelux

https://european-union.europa.eu/principles-countries-history/history-eu/2000-09_ro

https://eur-lex.europa.eu/RO/legal-content/summary/treaty-on-european-union.html

https://eur-lex.europa.eu/RO/legal-content/glossary/accession-criteria-copenhagen-criteria.html

https://european-union.europa.eu/institutions-law-budget/euro/countries-using-euro_ro

https://www.europafm.ro/aprobare-istorica-la-bruxelles-incep-negocierile-de-aderare-la-u-e-pentru-ucraina-si-republica-moldova/

https://eur-lex.europa.eu/content/news/white_paper.html?locale=ro