Antichresis sau ce ar fi trebuit să învățăm din sistemul roman de garantare a obligațiilor

Dreptul contemporan român este o creație a îmbinării unei diversități de tradiții juridice, adaptate odată cu evoluția societății de-a lungul istoriei. Tradiția romană este, inter alia, una dintre cele care stau la baza dreptului nostru, chiar cu cea mai resimțită influență. O varietate de instituții juridice își au baza în dreptul roman, iar vasta experiență și operă a jurisconsulților romani a creat premisele cristalizării acestei familii juridice, cea mai răspândită de pe glob. Cum dreptul este profund psihologic și social, acesta se adaptează, motiv pentru care unele instituții nu supraviețuiesc acestui proces, iar altele suferă modificări. În prezenta lucrare, ne vom îndrepta atenția asupra jus rerum, cu precădere asupra antichresis, reflectată în Digestele lui Justinian, inexistentă în dreptul pozitiv românesc, dar existentă în alte reglementări actuale, precum cea italiană, spaniolă, respectiv în statele din America Latină; asupra criticii ce i-a fost adusă, utilității sale și, în fine, asupra unor propuneri de lege ferenda, fundamentate pe un studiu de sinteză comparativă.
Ab initio, în dreptul roman, anticreza a fost reglementată ca un contract subsecvent la cel de ipotecă, prin care posesia bunului ce făcea obiectul acestei garanții reale era transferată creditorului. Fructele produse de respectivul bun erau valorificate de creditor, valoarea acestora fiind dedusă din dobândă. Ulterior, în Evul Mediu, consecință a influenței decisive a bisericii asupra societății și a faptului că dictoanele biblice care au stat la baza dreptului canonic erau respectate cu precădere, justifică de ce, la acel moment, anticreza nu a fost receptată în multe dintre reglementările europene, aceasta fiind asociată dobânzii, cămătăria fiind interzisă, cunoscută ca patima arghirofiliei[1]: (…) iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor și cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu multe dureri (I, Timotei, 6, 10); Dumnezeu însuși îl laudă pe cel ce împrumută pe săraci și nu ia camătă, încredințându-l că va fi viu (Iezechiel 18, 5-9). Totuși, odată cu cristalizarea conceptului de Rechtsstaat/Stat de drept, laicizarea statului și trecerea la economia de piață, respectiv includerea dobânzii în rândul drepturilor de creanță accesorii, acest argument și-a pierdut validitatea din perspectivă juridică. Mai mult, după cum vom observa, anticreza ar fi putut fi adaptată pentru a corespunde inclusiv acestor critici, și nu abandonată în istorie. În România, legea împotriva cametei din 02.04.1931 a abrogat articolele din Codul Civil anterior care reglementau anticreza. Aleg să mă raliez la opinia domnului Prof. Dr. Dr.H.C Valerius Ciucă: Nici sub imperiul noului Cod civil, din 2011, această instituție juridică, pe nedrept blamată (în loc să fie obstaculat prin mijloace juridice inteligente orice tip de abuz de drept), nu a redobândit „drept de cetate” în spațiul reglementar civil românesc.[2] Astfel, regăsim anticreza în dreptul pozitiv al, inter alia, Spaniei, Italiei și Venezuelei.
În Codul Civil Spaniol, capitolul IV, este reglementată anticreza, prin care creditorul dobândește posesia bunului, urmând ca din fructificarea sa să compenseze dobânda (dacă există), iar subsecvent debitul principal (art. 1881). Se adaugă norma supletivă ce impune creditorului să plătească taxele în legătură cu bunul, în lipsa unei stipulații contrare, respectiv să realizeze lucrările necesare și eventualele reparații, care se vor deduce din valoarea fructelor (art. 1882). Creditorul poate cere debitorului să reintre în posesie, pentru a nu plăti obligațiile anterior menționate, acesta fiind singurul mod reglementat prin care debitorul redobândește bunul anterior îndestulării creanței garantate (art. 1883). Orice pact prin care se acordă proprietatea creditorului în caz de neplată la termen este nul de drept (art. 1884). La contractarea altui împrumut, în ipoteza identității de subiect pasiv și activ, creditorul poate extinde retenția bunului dat în anticreză până la îndestularea ambelor creanțe, chiar fără o stipulație în acest sens (art. 1886 coroborat cu art. 1866, alineatul al doilea).
Aceeași instituție o regăsim în Codul Civil Italian, articolele 1960 – 1964, prin care debitorul sau un terț se obligă să transmită posesia unui imobil creditorului ca garanție a unei creanțe, astfel încât acesta din urmă valorifică fructele, compensându-le cu dobânzile, dacă sunt datorate, și subsecvent cu debitul principal. Acesta trebuie să plătească impozitele și sarcinile bunului, să facă reparații, care se deduc din valoarea fructelor și poate să se elibereze de această obligație prin returnarea bunului debitorului, cu condiția ca acesta să nu fi renunțat la acest drept. Anticreza va dura până la îndestularea creanței, dar nu mai mult de 10 ani (art. 1962), iar dacă termenul prevăzut este mai lung, se va reduce de drept la această durată. Orice contract prin care se stabilește transmiterea proprietății bunurilor date în anticreză către creditor, dacă plata nu e făcută la scadență, este nul de drept. Orice parte poate, în cazul în care există o disproporție de minim jumătate din valoarea pe care prestația executată sau promisă de partea lezată o avea la încheierea contractului, datorată unei stări de nevoie de care cealaltă a profitat, să ceară în instanță rezoluțiunea.
În Venezuela, stat influențat de legislația spaniolă prin statutul anterior de colonie, se regăsește anticreza, reglementată într-un mod relativ similar în Codul Civil, articolele 1855-1860 din titlul XX: creditorul dobândește dreptul de fructificare a imobilului care îi este predat, cu obligația de a le scădea din dobânzi, dacă sunt datorate, și apoi din debitul principal al creanței sale. Acesta trebuie să plătească impozitele bunului și să facă toate reparațiile necesare la bunul imobil, sub sancțiunea unei despăgubiri, creditorul are dreptul la rambursarea acestor cheltuieli, cu privilegiu asupra fructelor, având posibilitatea de a se elibera de această obligație prin înapoierea bunului debitorului. Orice acord care autorizează creditorul să dobândească proprietatea în cazul în care datoria nu este plătită este nul și neavenit. Coroborat cu art. 1860, art. 1843 stabilește că pactum antichresis poate fi încheiat și de un terț în numele debitorului. Art. 1862 prevede durata maximă a acestuia, anume 15 ani, iar un termen mai lung se va reduce de drept la 15, adăugând că anticreza trebuie înregistrată la biroul corespunzător locului imobilului, pentru a asigura opozabilitatea față de terți.
Se remarcă că în toate cele 3 legislații, valoarea fructelor e dedusă cu prioritate din dobânzi, iar, subsecvent, suma rămasă, din debitul principal, ilustrând conservarea esenței din reglementarea romană, dar adăugând noutatea de deducere din acesta din urmă, răspunzând, în acest fel, criticilor că anticreza ar fi o instituție pur cămătărească. Reglementările interzic creditorului să devină proprietar în caz de neplată la scadență, oferind o protecție adecvată debitorului. În ceea ce privește durata anticrezei, în Italia durata maximă e de 10 ani, iar în Venezuela 15 ani. În Spania, nu este prevăzut un termen maxim, fapt ce ilustrează caracterul accesoriu al anticrezei, aplicându-i-se adagiul accesorium sequitur principale față de obligația pe care o garantează. În schimb, problema ridicată în doctrina spaniolă este următoarea[3]: în ipoteza în care debitorul nu poate fi executat silit pentru datoria ajunsă la scadență, creditorul va păstra fără limită posesia bunului dat în anticreză, pentru a-și îndestula creanța din fructele produse, chiar dacă procesul acesta ar fi unul foarte lung? Or, proprietarul ar putea fi deposedat de bunul său pe o perioadă nedeterminată? După cum am văzut, această problemă este rezolvată prin stabilirea unei durate maxime a anticrezei, după modelul Italiei sau Venezuelei. În toate legislațiile analizate e prezentă obligația creditorului de a suporta orice sarcini impuse bunului (taxe, impozite). În legislația spaniolă, acesta este despăgubit cu privilegiu asupra fructelor pentru plata despăgubirilor, iar în celelalte două legislații sarcinile suportate se reduc direct din valoarea fructelor, această din urmă soluție fiind, dintr-un punct de vedere practic, mai facilă și mai puțin împovărătoare pentru debitor. În fine, legislația spaniolă este singura dintre cele trei care permite creditorului ca, în ipoteza contractării unui nou împrumut de același debitor de la același creditor, chiar în lipsă de stipulație în acest sens, să extindă retenția bunului dat în anticreză și pentru noul drept de creanță. Consider acest aspect ca fiind împovărător pentru debitor, lipsa necesității unui acord pentru această extindere a anticrezei favorizând excesiv subiectul activ al raportului juridic, în defavoarea celui pasiv, celelalte două reglementări fiind preferabile din acest punct de vedere.
Anticreza se poate dovedi utilă în sistemul de garantare a creanțelor, oferind creditorului chiar posesia bunului, deci ceva palpabil, material, mai mult decât dreptul de urmărire specific ipotecii. Se evita în acest mod situațiile în care bunul respectiv ar fi ascuns, distrus sau transmis către un terț în frauda creditorului și, totodată, prin valorificarea fructelor, este îndestulată parțial creanța. Din perspectiva debitorului, deși acesta nu mai are (material) bunul și nu se poate folosi de acesta, îi poate fi, după caz, ușurată situația, prin compensarea dobânzilor și debitului principal cu valoarea fructelor. Ipotezele faptice în care un debitor ar fi avantajat de anticreză sunt variate, dar cea mai comună ar fi situația unei persoane care, de pildă, în loc să achiziționeze un apartament pe care să îl dea în locațiune și să folosească fructele civile produse pentru plata creditului contractat, transmite posesia bunului chiar titularului dreptului de creanță, care va valorifica direct bunul. A pari, ar putea fi vorba despre orice alte imobile frugifere. Debitorul nu mai trebuie să realizeze personal plățile, sau cel puțin va face plăți mai mici către creditor, respectiv sarcinile impuse bunului, precum impozitele, vor fi plătite de creditor din valoarea fructelor. Anticreza poate ușura din anumite perspective situația debitorului și îi oferă mai multă siguranță creditorului.
Desigur, din analiza legislațiilor menționate mai sus, anticreza trebuie să fie limitată în timp printr-o durată maximă, pentru a evita situațiile de deposedare nedeterminată a debitorului, problemă ridicată în lucrarea citată anterior. Anticreza ar trebui, de lege ferenda, receptată și în legislația românească, prin procesul de aculturație juridică, ca un mod subsecvent de garantare a creanțelor, limitat în timp, pentru a nu crea incertitudini în circuitul civil privind situația viitoare a unui bun. Ipso facto, pactul de anticreză nu trebuie să fie încheiat automat cu un contract de ipotecă, ci reglementat ca un pact subsecvent, bazat pe acordul părților, pentru a se evita situațiile în care creditorii ar abuza de această instituție juridică. Diferența majoră dintre reglementările analizate și cea a Codului Civil anterior privind anticreza este ilustrată de art. 1701 C. Civ. 1864, care stabilește că, la scadență, în caz de neplată, creditorul devine proprietarul imobilului, aspect pe care îl consider negativ, având în vedere reglementările contemporane. Executarea silită a imobilului reprezintă un mijloc preferabil de îndestulare a creanței, la care creditorii apelează în practică. Desigur, este necesară obligativitatea unor formalități de publicitate a anticrezei: în reglementarea civilă anterioară fiind judicios supusă notării în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni (art. 1698). În ipoteza reglementării anticrezei în dreptul pozitiv, având în vedere că ipoteca este supusă notării în Cartea Funciară, a pari, și anticreza ar trebui supusă intabulării.
Pornind de la vechea reglementare a anticrezei din Codul civil de la 1864 și reglementările altor state, anticreza poate fi adaptată și reintegrată în dreptul pozitiv, la care părțile unui raport obligațional să apeleze atunci când, de comun acord, consideră că este oportun. Cu siguranță, viitoare studii de drept comparat mai aprofundate asupra anticrezei sunt necesare pentru reintegrarea eficientă în ordinea juridică a acestei instituții juridice abandonate anterior.
[1] Articolul ,,O perspectivă bisericească asupra cămătăriei”, Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, 2022, consultat la adresa https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/o-perspectiva-bisericeasca-asupra-camatariei/ , la data de 19.03.2024
[2] V. M. Ciucă, Drept roman, Lecțiuni, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2022, p. 583
[3] L. S. Sergio (coord.), J. Alegre de Miguel, Tesis Doctoral, Facultad de Derecho, Universitat Ramon Llull, Barcelona, 2013, disponibilă în limba spaniolă la adresa https://www.tesisenred.net/bitstream/handle/10803/126533/TESI_JORGE_ALEGRE_DE_MIQUEL.pdf , consultat la data de 23 martie 2024
Bibliografie
1. Ciucă, M. Valerius, Drept roman, Lecțiuni, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2022;
2. Jakotă, Mihai Vasile, Dreptul Roman, vol. I, Ed. Fundației Chemarea, Iași, 1993;
3. Burdick, L. William, The Principles of Roman Law and their relation to Modern Law, Ed. The Lawyers Co-operative Publishing CO, New York, 1938, disponibilă la adresa https://archive.org/details/principlesofroma009810mbp/page/n6/mode/1up, consultată la 12.03.2024;
4. Sergio, Llebaria Samper (coordonator), Jorge Alegre de Miguel, La anticresis: función y finalidad en el Código civil español y en el Código civil de Cataluña, Facultad de Derecho, Universitat Ramon Llull, Barcelona, 2013, disponibilă la https://www.tesisenred.net/bitstream/handle/10803/126533/TESI_JORGE_ALEGRE_DE_MIQUEL.pdf, consultat la data de 23 martie 2024;
5. Codul civil spaniol, disponibil la https://www.refworld.org/themes/custom/unhcr_rw/pdf-js/viewer.html?file=https://www.refworld.org/sites/default/files/attachments/5a8ad42e4.pdf, consultat la 14.03.2023
6. Codul civil italian, disponibil la https://faolex.fao.org/docs/pdf/ita197336.pdf, consultat la 14.03.2024
7. Codul civil al Venezuelei, disponibil la https://www.wipo.int/wipolex/en/text/130145, consultat la 14.03.2024
8. Articolul ,,O perspectivă bisericească asupra cămătăriei’’, https://www.arhiepiscopiasucevei.ro/o-perspectiva-bisericeasca-asupra-camatariei/ , consultat la 19.03.2024
9. Codul civil din 1864, disponibil la https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/1, consultat la 18
Răspunsuri