Aș vrea să fiu...

Aș vrea să fiu o frunză

Să-mi găsesc în pom o muză,

Să sorbesc din nectarul ei,

Și în loc de moarte

Să plutesc pe valurile ei,

Să dansez încetișor 

Valsul vieții în aer îmbibat cu dor,

Să răsuflu din pământ,

Să mă descompun ca un simplu gând, 

Să simt cum mâna caldă de fecioară

Mă reînvie

Într-o carte pustie,

Cum mă lasă s-o ghidez spre trecut,

S-o emoționez, chiar dacă limbajul mi-e mut,

Și să mai absorb din viață după moarte

În caiețelul ei, unde încep lumi sfâșiate

De gânduri, emoții și vise abandonate.

Aș vrea să fiu un fir de praf

Să nasc din mine sute de idei

Pe care le-aș depune pe condei,

Iar poetul astfel se va milui,

Și în mine va răscoli

Acea pecete a timpului

Purtătoare a cuvântului,  

Și în loc de cerneală,

Va scrie cu propriul sânge, cu viața-i rară,

Va scăpa de orice povară,

Va pierde tot ce-i omenesc,

Nimerind acolo unde-n veci se odihnesc,

Vreau să încolțească flori de praf și-n plămâni, 

Și-n nori, și-n copaci pustii,

Dar știu că câtă frumusețe n-aș revărsa,

Omul tot n-o vede, o șterge cu mâna sa.

Aș vrea să fiu pământ,

Sărăcăcios, ars de soare, ce tot moare 

Și trage după sine suflete bizare,

Dar care să memoreze ridurile tălpilor tale, 

Să văd prin ele tot ce te doare

Și răsare,

Să simt cât de moale mă calci,

Să ating lumina din care te faci, 

Să fie asemenea unor scântei 

Mai arzătoare ca orice altceva,

Cu care eu voi transforma 

Băltoaca într-o planetă din apă

Gata a se sparge și a te scălda 

În tăcerea ce pare a nu se mai revărsa,

Solul într-un deal imens

Până la culmile unui univers

Pe care tu ușor, în zbor vei păși, 

Contopindu-te cu soarele pentru a mă încălzi,

Pentru a mă pustii,

Cu Luna pentru a-mi alina 

Dorul de viață omenească, cu neștiuta, taina sa 

Asupra mea, a împăratului

De trupuri ce se chinuie într-una 

Să blesteme a morții cunună

Care-mi e surată de sânge,

Paznică, dușmană, dar și lacrimă de înger.