UN „CAZ” ÎN TRANSFOCATOR: DEMOSTENE BOTEZ ȘI O DEMONSTRAȚIE MAI MULT DECÂT CONVINGĂTOARE, TRADUCEREA EXEMPLARĂ A ROMANULUI „DOAMNA BOVARY”

O analiză comparativa a Ionicăi I. Stavarache

Demostene Botez este un „caz” mai aparte al literaturii române. Membru al Academiei Române, Președinte al Uniunii Scriitorilor din România, avocat respectat, numit Vicepreședinte al Uniunii Avocaților din România, deputat în Marea Adunare Națională,  poet inclus în manualele școlare, inclusiv în abecedare, prozator interesant, jurnalist tenace și harnic, conducător de reviste, lider de opinie, eseist convingător, autor de literatură pentru copii, traducător cu har din mai toate literaturile lumii, de la cea indoneziană sau chineză până la cea rusă sau franceză, trecând prin literatura germană sau maghiară, Demostene Botez era un scriitor mult apreciat de cei de la Viața românească, de Garabet Ibrăileanu sau de Mihail Sadoveanu, tratat cu deferență de însuși G. Călinescu și desigur de alți critici precum D. Micu sau Nicolae Manolescu. Cu toate acestea, numele său este, astăzi, aproape uitat și este meritul criticului ieșean, IONICA I. STAVARACHE, de a ne aduce în actualitate, un scriitor cu destule merite pe toate planurile.

IONICA I. STAVARACHE este profesor, formator, mentor și traducător din/în franceză și engleză, autoare a unor monografii despre Gheorghe Asachi, familia domnitoare Sturdza, filantropul Vasile Adamachi, Dimitrie Cantemir ș.a.

Am în față eseul său monografic intitulat Din istoria Uniunii Scriitorilor din România (USR). Moldoveanul Demostene Botez. Demostene Botez, traducătorul Doamnei Bovary din 1956. O sumară privire asupra versiunii românești – limbaj popular și moldovenisme, termeni de medicină, implicații stilistice și gramaticale, apărut la editura StudIS în 2021.

Activitatea editorială a scriitorului Demostene Botez e înregistrată cu acribie. Iată volumele antume ale lui Demostene Botez: Munții (1918), Floarea pământului (1920), Povestea omului (1923), Zilele vieții (1927), Ghiocul (roman – 1931), Cuvinte de dincolo (1934), Înălțarea la cer (roman – 1937), Obsesia (1946), Oameni de lut (roman – 1947), Floarea soarelui (versuri – 1953), De azi și de demult (1955), Versuri alese (1955), Oameni în lumină (versuri – 1956), Picu și Gheorghiță (1956), Bucuria tinereții (roman – 1957), Prin ani (1957), Lanterna magică (1959), Scriitor, carte, cititor (critică și istorie literară -1961), Carnet (versuri – 1961), Poezii (1961), Hoinăreli prin natură (1961, 1965, 1972), Noaptea luminată (nuvele și povestiri – 1962), Prin U.R.S.S. (1962), Amintiri despre oameni și religie (1963), Șantier (1964), Oglinzi (versuri – 1963), Document (nuvele – 1964), Povestea greierului (1964, 1965), Însemnările lui Andrei Chirică (povestiri – 1965), Chipuri și măști (Articole. Note de călătorie – 1965), În fața timpului (1967), Aproape de pământ (versuri – 1968), Oameni de lut (roman – 1968), Fapte diverse (1969), Povestea Mărgicăi (1970), Memorii (vol.1,2 – 1970), Na greuʹ pământului (1970), Scrieri (1971), Patria și oamenii ei (1972), Patriei (1972), Ghiocul; Înălțarea la cer (1993), Obsesia; Oameni de lut (1973), Tramvaiul de noapte (nuvele, 1973). Adică nu mai puțin de 45 de titluri!

La care criticul ieșean adaugă și traducerile, alte 47 de volume: C.S.Forester – Un crucișător (1945), V. Bianchi – Întâlniri neașteptate (1948), G. Medynsky – Maria (1950), E. Șvarț și I. Frez – Uzina noastră (1950), Antologia poeților decembriști (1951), M. Gorki – Viața lui Clim Samghin (1951-1953), Ev. Junca – Corabia nemuritoare, A.N. Stepanov – Port-Arthur (vol.1-2,1952), N.I.Vapțarov – poeme (1952), Z. Firsov – Prieteni cu apa (1953), V. Kocetov – Neamul Jurbinilor (1953), N.Bobrov – Cikalov (1954), J. Tuwim – Versuri pentru mari și mici (1954), Aristofan – Norii (1955), Molière – Opere Vol.1 Sganarel sau încornoratul închipuit (1955), G. Flaubert – Doamna Bovary, București, E.S.P.L.A. (1956), Szemler Ferenc – Versuri alese (1957), M.Gorki – Poeme (1957), R. Vaillant – 325.000 de franci (1957), P.A.Toer – Povestiri indoneziene (1960), Tewfik El Hakim – Jurnalul unui procuror de țară (1962), Antologia poeziei clasice chineze (1963), B. Brecht – Versuri (1964), Mao Dun – Nuvele (1964), Vl. Feodorov – Fântâna cu apă limpede (1965), Mme de La fayette – Principesa de Clèves, 1966, Principesa de Montpensier, Zaide, Istoria Henriettei de Anglia. Contesa de Rende, (1984),  J. Renard – Scrieri alese, R. Radiguet – Neastâmpăr. Bal la contele dʹ Orgel (1968), Jean Bruller (Vercors) Bătălia tăcerii. Amintiri de la miezul nopții (1970),  Pluta meduzei (1972), Valery Larbaud – Poezii (1971), Elena Văcărescu și Ana de Noailles – Versuri (1971), Benjamin Constant – Adolphe (1973)…

Dintre acestea, peste 20 de volume aparțin literaturii franceze.

Din cele șapte volume de proză ale lui Gustave Flaubert (amintim Doamna Bovary, Educația sentimentală, Salammbô, Bouvard și Pecuchet, Ispitirea sfântului Anton, Dicționar de idei primite de-a gata, O inimă simplă), Demostene Botez se oprește asupra capodoperei acestuia, Doamna Bovary, roman apărut în serial, în 1856 și în volum, în 1857.

Trebuie spus că anul 1857 este un an important atât pentru literatura franceză, cât și pentru cea universală. În 1857 a apărut volumul de eseuri al lui Jules Champfleury intitulat Realismul; în același an, apare volumul de poezii Les Fleurs du mal de Charles Baudelaire și, așa cum menționam deja, Madame Bovary de Gustave Flaubert. Mai amintim că romanul lui Flaubert a creat un nou termen psihoestetic intitulat bovarismul, că Florile răului sunt o pagină esențială pentru a înțelege estetica urâtului, iar eseurile lui Champfleury au consolidat estetica realismului… Aparținând triunghiului de aur al realismului francez (care îi mai include pe Balzac și  Stendhal), Flaubert creează un tip feminin inconfundabil, de neuitat.

Ionica Stavarache îi suprinde exact profilul literar: „Față cu titanismul balzacian, Flaubert este primul scriitor realist francez și european, care propune artei epice o altă cale de explorat. Sufletele agitate, bogate în ample rezonanțe, loviturile triumfale sau eșecurile totale fac loc, de astă dată, cercetării cotidianului, realității dure, banalității vieții. Opera lui realizează monumentalul, într-o covârșitoare profunzime, despre oameni obișnuiți, mărunți, supuși șocurilor dureroase, grele ale lumii burgheze.”

Traducerea lui Demostene Botez apare la centenarul operei flaubertiene, deloc întâmplător. Până atunci, notează corect autoarea monografiei, romanul Doamna Bovary apăruse în traducerile lui Ludovic Dauș în 1909, apoi în noi ediții, cu ușoare modificări, în 1915 și 1925 și Lascăr Sebastian în 1940. Există două explicații pentru această situație: Victor Hugo și apoi Balzac, prin amploarea operei lor, reprezentau convingător literatura franceză și, deloc de neglijat, intelectualitatea română știa bine franțuzește, așa încât puteau citi Madame Bovary în original.

Ionica I. Stavarache acționează metodic, transfocând mereu. Din opera scriitorului Demostene Botez, imensă ca dimensiuni, criticul ieșean se oprește asupra unei poezii și asupra unei singure traduceri. E vorba până la urmă de o sinecdocă. Partea este grăitoare pentru valoarea întregului. Analiza criticului Ionica Stavarache asupra romanului lui Flaubert este hiperrealistă „înghițind” toate detaliile, ca într-o hipermnezie sau, mai degrabă, o memorie sinestezică, reținându-se toate „descrierile celebre”: „vestimentația colorată și șapca lui Charles Bovary, tortul sofisticat de la nunta Emmei, a serei castelului de la Vaubyessard, a farmaciei lui Homais; prezentarea balzaciană a târgului Yonville lʹAbbaye după procedeul „cercurilor concentrice”… Fereastra devine pentru Emma Bovary și implicit pentru Flaubert o „metaforă obsedantă” tinzând spre un  „mit personal”. Criticul ieșean subliniază: „Legătura dintre Emma și fereastră nu reprezintă decât dorința vie de schimbare, o speranță și o așteptare… deschidere spre noutate sau o nevoie permanentă de aer, de lumină și evadare către libertate, din viața monotonă, sufocantă și cenușie în care trăiește.”

Ionica Stavarache remarcă „linia melodică a frazei flaubertiene” care „este transmisă prin alternanță, fraza în doi timpi, care este formată din două părți(…), ritmul ternar – cel mai des întâlnit – care e compus din trei unități sau elemente (…)și cuaternar, format din patru elemente (…), traduse cu exactitate în limba română, dând mult farmec textului.” Autoarea remarcă faptul că Flaubert avea „urechea” unui sonetist, „împrumutând de la acesta „dogmele scrisului”: „să nu repete de două ori un cuvânt pe aceeași pagină  și considera că nu există decât un singur cuvânt valabil pentru a exprima o idee…” Criticul român pune în oglindă ritmul ternar al lui Flaubert și pe cel al lui Demostene Botez: „Elle décachetait ses lettres, épiait ses démarches et lʹ écoutait à travers la cloison”/ „Îi deschidea scrisorile, îi pândea toate mișcările și asculta prin perete consultațiile”.

Deși e considerat un roman realist, Doamna Bovary tinde să devină, din cauza metaforelor, un roman baroc și autoarea are dreptate când îl apropie pe Flaubert de pictura lui Johannes Vermeer. „Dar Doamna Bovary rămâne prin excelență, un roman al metaforelor” – susține just autoarea. Ferestrelor odăilor le corespund ochii personajului principal. Iată-i în traducerea lui Demostene Botez: „Ceea ce avea frumos erau ochii; deși căprui, păreau negri din cauza genelor, și se uitau la tine sinceri, cu o îndrăzneală candidă.”; „Văzuți de aproape, ochii ei păreau măriți (…); negri la umbră și albastru-închis în plină zi, aveau parcă straturi de culori succesive care, mai întunecate la fund, se limpezeau din ce în ce, spre suprafața emailului”… În schimb, portretul lui Charles Bovary este cel al unui papagal: „Surtuc de postav verde, cu nasturi negri, ciorapi albaștri, pantaloni gălbui…” Sunt desigur și particularități ale limbii franceze pe care traducătorul, oricât de inspirat ar fi, nu le poate surprinde sau reproduce. Un caz clasic este consoana „r”, consoană sonoră, vibrantă, Ionica Stavarache alegând pentru demonstrație un exemplu convingător: „Emma, écouta les premières fois la lamentation sonore des mélancolies romantique, se répétant à tous les échos de la terre et de l éternité.” Demostene Botez a dat o replică excepțioală originalului francez. „Parcursă cu atenție, în versiunea românească  a romanului Doamna Bovary, (se observă că) Demostene Botez a folosit frecvent termeni aparținând limbajului popular și regionalisme moldovenești, care conferă un stil arhaic, mai pitoresc, mai puternic, mai însuflețit.” – susține autoarea.

Ionica Stavarache mai are un merit important, reușind să apropie convingător fraza flaubertiană din Doamna Bovary de cea a lui Ion Creangă: „La o primă vedere, apropierea dintre cei doi scriitori, atât de diferiți prin opera lor, prin subiectul operei, prin limba lor, perioada vieții, chiar și țara de unde provin și studii (unul francez normand și celălalt român moldovean) ar putea să pară ciudată, dar și diferită, căci ei se aseamănă prin noutatea pe care au adus-o în literatură – excepționala originalitate și simplitate a operei pe care au creat-o, cu un fluid arhaic, perfecțiunea formei și a limbajului, ceea ce face stilul mai vivace, mai antrenant.”

Atunci când poate, criticul român înclină balanța în favoarea lui Demostene Botez: „Versiunea românească a romanului flaubertian, în versiunea lui Demostene Botez, dobândește, astfel, o notă burlescă, plăcută, caldă, mai marcantă decât originalul francez, traducătorul ținând cont de mediul social, de personaje, educația și nivelul lor de cultură, momentele cruciale din viața lor.” În fine, seducătoare sunt și demonstrațiile autoarei în legătură cu valorile gramaticale și stilistice ale cuvântului „și” în opera lui Flaubert, dar și în traducerea românească a lui Demostene Botez, folosirea inspirată a imperfectului și a perfectului simplu, câmpul semantic al terminologiei medicale etc. Traducerea lui Demostene Botez e atât de izbutită încât Doamna Bovary pare un roman original al autorului român și nu o excelentă traducere.

Ce și-a propus autoarea în eseul său monografic, a realizat cu brio: Demostene Botez iese din conul de umbră în care intrase pe nedrept și redevine un autor canonic, atât prin opera proprie, cât și prin traduceri.