Expoziția ,,Metamorfoza materiei”, semnată de artista vizuală Mihaela Crăciun. Cercul o rană a timpului -dispariția sacrului din materie

În orizontul conceptual al expoziției Metamorfoza materiei, demersul pictural al Mihaelei Crăciun se sustrage lecturii strict descriptive a peisajului bucovinean supus presiunii antropice, orientându-se către o reflecție cu valențe ontologice asupra modului în care natura își pierde, în contemporaneitate, funcția de spațiu al revelației. Defrișarea, prezentă ca strat disimulat al imaginii, nu mai apare drept simplă temă ecologică, ea ne este dezvăluită ca simptom al unei fracturi metafizice – natura încetează să mai fie mediu al epifaniei și se reconfigurează ca materie neutralizată simbolic, integrată în logica utilului și a calculabilului.

Expoziția, găzduită în Galeria „Labirint” a Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Iași (1–10 iulie 2026) și vernisată la 3 iulie 2026 în prezența Prof. univ. dr. habil. Cristian Ungureanu, se înscrie într-un parcurs academic consolidat în cadrul programului de Master Pictură al Facultății de Arte Vizuale și Design  din cadrul UNAGE Iași, sub coordonarea Prof. univ. dr. Zamfira Bîrzu. Dincolo de cadrul instituțional, coerent și necesar, lucrările exced statutul de exercițiu formativ, configurând o investigație vizuală în care sacrul este  supus unui proces de erodare din interiorul vizibilului însuși, el nu mai este retras în sens teologic.

Recurența motivului circular – fie sub forma secțiunii de trunchi, fie sub forma unei  structuri concentrice autonome –  trebuie citită ca punct de convergență între două genealogii vizuale distincte. Pe de o parte, cercul trimite la tradiția iconologică a plenitudinii: nimbul bizantin, mandala medievală, figurile ordinii perfecte, în care forma închide și desăvârșește. Pe de altă parte, în limbajul vizual contemporan, aceeași formă se transformă într-un semn al fragmentării temporalității, în care durata nu mai este continuă, durata este  expusă sub forma inelelor de creștere – arhivă organică a unei istorii fără discurs, fără narativ, dar intens sedimentate.

Defrișarea pădurilor din spațiul bucovinean apare precum o scenă originară a unei pierderi de ordin simbolic și nu doar fundal referențial. Pădurea, în stratul său cultural adânc – de la imaginarul romantic european până la sensibilitatea răsăriteană –  s-a manifestat constant ca spațiu al alterității, al misterului și al unei prezențe care eclipsa funcționalul. În lucrările Mihaelei Crăciun, această densitate nu este nici recuperată nostalgic, nici tratată documentar. Această densitate este transformată într-un regim al urmei – buștenii, secțiunile, repetiția serială a trunchiului sugerează semnele unui natural deja traversat de violența tăierii și reintegrat într-o logică a repetabilului și a neutralizării simbolice.

Forma cercului din picturile Mihaelei Crăciun se situează  între iconografie și arhivă biologică. Cercul este tranfigurat în  secțiune temporală, nu mai este nici transcendental, nici  formal. Inelul de creștere al arborelui – motiv central – activează ca o inscripție biologică a timpului. Nu avem aici reprezentarea timpului, avem doar  sedimentarea lui vizibilă. Fiecare cerc este o arhivă fără limbaj, o cronologie fără sintaxă, o scriitură vegetală care substituie discursul vizual. Această transformare este esențială – pictura nu mai reprezintă natura, pictura citește urmele timpului în materie.

Pădurea e o metaforă a sacrului pierdut. Dacă în imaginarul european tradițional pădurea era spațiu al alterității, al misterului și al unei sacralități difuze (de la romantism până la imaginarul mitologic răsăritean), în lucrările Mihaelei Crăciun,  pădurea sugerează un  spațiu fracturat, convertit în economie a lemnului. Stiva de bușteni, secțiunea repetată, serialitatea trunchiului trimit la o lume în care natura a fost deja tradusă în limbaj tehnic și economic. Dar ceea ce este esențial este faptul că această transformare nu este ilustrată narativ, ea este absorbită în structura imaginii. Tăierea pădurilor devoalează acea dispariție a sacrului ca mod de raportare la lume. Nu vorbim de sacrul religios în sens strict, vorbim de acel strat intermediar de cunoaștere prin care natura era percepută drept purtătoare de invizibil. În această cheie de lectură, se poate stabili o relație subtilă cu pictura bizantină ale cărei urme le regăsim în nordul Moldovei (la Voroneț, Sucevița, Moldovița) – acolo, unde imaginea este traversată de lumină teologică, iar materia este plină de semnificație. În Metamorfoza materiei, procesul este inversat – sensul este cel care se opacizează, iar materia devine exces de prezență.

Suprafețele picturale par o îmbinare de arheologie și sediment. Din punct de vedere strict plastic, lucrările se construiesc printr-o logică a stratificării. Suprafețele nu par netede, ele par tensiuni între acumulare și ștergere, între densitate și erodare. Se observă o gestualitate controlată, dar persistentă, în care culoarea activează  nu descriptiv, culoarea funcționează  drept sediment. Paleta cromatică – ocruri minerale, brunuri arse, verde stins, griuri tensionate –  creează o atmosferă picturală sublimă, dar are și funcție ontologică. Ea indică starea de transformare a materiei după ce a fost scoasă din regimul ei organic, și nu descrie  doar „pădurea”.

În unele picturi, stratificarea amintește și de o logică arheologică: fiecare strat pare să conțină urmele unei intervenții anterioare, ca și cum imaginea ar fi fost excavată, nu pictată. Această dimensiune apropie discursul vizual de anumite practici ale artei contemporane (de la Anselm Kiefer la operele procesuale ale anilor ’70), dar fără monumentalizare – aici materia rămâne fragilă, vulnerabilă, aproape instabilă.

 Geometria și dezarticularea organicului creează o anumită dinamică în acest demers artistic. Trunchiul de copac, în mod natural un element al continuității biologice, este convertit în cerc, segment, diagramă. Această transformare este epistemologică: natura este tradusă în sistem de citire. Dar această geometrizare nu stabilește ordine, ea expune o ruptură. Cercul este un  fragment de lume decupat dintr-o continuitate pierdută, nu mai este o formă a perfecțiunii. În anumite lucrări, punctul de fugă este instabil sau vid, ceea ce introduce o tensiune apropiată de gândirea modernă a lipsei de punctului central (de la Derrida la Deleuze, dar transpus aici strict vizual).

       Toate această atmosferă cromatică cu accente geometrice dă o anumită dimensiunea filosofică actului artistic, conturându-i un drum de la  devenire la urmă. Dincolo de analiza formală, expoziția propune și o reflecție asupra statutului materiei într-o lume în care aceasta a fost complet instrumentalizată. Lemnul este o unitate de circulație economică, nu mai este substanță vie. Această trecere este însă reintrodusă în câmpul vizibilului sub forma unui rest – pictura devine locul în care urma își recapătă densitatea. Se poate vorbi despre o ontologie a restului – ceea ce rămâne după dispariția sensului originar,  este o suprasaturație de materie, nu este un gol.  Expoziția poate fi citită și ca o  meditație asupra imposibilității de a mai recupera natura în totalitatea ei. Dar, paradoxal, această imposibilitate produce o nouă formă de intensitate vizuală – imaginea menține deschisă fractura, ea nu o mai reconciliază.

Metamorfoza materiei pare, la prima vedere, o elegie a naturii pierdute și o narațiune discretă a degradării. Totuși, reducerea ei la un registru lamentativ ar însemna ignorarea stratului său cel mai profund: acela în care imaginea nu mai ilustrează o lume, imaginea expune mecanismele intime de transformare a lumii. Ceea ce se configurează în acest discurs vizual nu este memoria unei naturi dispărute, este vizibilizarea procesului prin care materia însăși devine propriul arhivar – purtând în ea urmele tăierii, ale secționării, ale reconversiei din organic în fragment și din continuitate în serie.

Pictura Mihaelei Crăciun se apropie de o formă de gândire vizuală în care reprezentarea este înlocuită de o logică a dezvăluirii critice. Lucrările artistei nu au funcția  identificării, au acea funcție, mult mai exigentă, a descifrării – ne dezvăluie în stratificările materiei nu obiecte, nu forme, ne devoalează  transformări, treceri – metamorfoze.