Un secol și jumătate de la nașterea lui Brâncuși și omagiul cercetării – Doina Lemny, Doctor Honoris Causa la Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu”Iași

La 19 februarie 2026, când se împlinesc 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași a ales să marcheze momentul printr-un gest de înaltă ținută academică: conferirea titlului de Doctor Honoris Causa doamnei Doina Lemny, istoric de artă, unul dintre cei mai importanți cercetători ai operei brâncușiene la nivel internațional.

Laudatio a fost rostit de decanul Facultății de Arte Vizuale și Design, prof. univ. dr. Adrian Stoleriu, iar ceremonia a fost prezidată de rectorul universității, prof. univ. dr. Aurelian Bălăiță. Momentul a avut o dublă încărcătură: aniversară și recuperatoare. În orașul în care și-a început formarea universitară, Doina Lemny a revenit astăzi consacrată drept una dintre vocile cele mai autorizate în descifrarea „misterului Brâncuși”.

Opțiunea Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași are o semnificație aparte. În locul unei simple evocări aniversare, instituția a preferat să onoreze rigoarea cercetării, continuitatea reflecției și fidelitatea față de document. Prin distincția acordată Doinei Lemny este recunoscut un parcurs intelectual construit cu discreție și perseverență, în jurul unei opere care a schimbat definitiv limbajul sculpturii moderne.

De-a lungul activității sale în mediul muzeal și universitar francez, Doina Lemny a lucrat direct cu arhivele și fondul brâncușian, contribuind la inventarierea, editarea și interpretarea unor documente esențiale pentru înțelegerea creației artistului. Cărțile, cataloagele și expozițiile pe care le-a coordonat au restituit publicului nu doar imaginea unui sculptor consacrat, ci și complexitatea unui demers artistic ancorat într-un context cultural vast, european și universal deopotrivă.

Ceremonia de la Iași dobândește, astfel, și o valoare simbolică discretă. Orașul în care Doina Lemny și-a început formarea universitară îi recunoaște astăzi contribuția la patrimoniul cultural românesc, într-un moment aniversar dedicat celui mai important sculptor al modernității universale. Este un gest care confirmă legătura profundă dintre cercetare și universitate, dintre memorie și analiză critică.

La un secol și jumătate de la nașterea lui Brâncuși, această distincție afirmă cu eleganță că adevărata celebrare a unei opere majore se întemeiază pe cunoaștere, pe claritate interpretativă și pe responsabilitate intelectuală.

Parcursul Doinei Lemny nu a fost unul prestabilit. Formată inițial în domeniul filologiei, la Iași, ea a urmat pentru scurt timp cariera didactică, înainte de a se orienta decisiv spre muzeografie și cercetare. Întâlnirea cu studiile de semiologie din anii ’70 – într-un moment de efervescență teoretică europeană – i-a oferit instrumentele analitice care aveau să-i structureze definitiv gândirea. Literatura, filosofia și estetica nu au fost abandonate, ci integrate într-o metodă de lectură a imaginii și a operei de artă. La Muzeul de Artă din Iași a parcurs toate etapele meseriei: de la cercetarea patrimoniului și restaurare, la conceperea de expoziții și recuperarea unor artiști insuficient cunoscuți.

În intervenția sa, doamna Doina Lemny a evocat cu emoție anii petrecuți la Complexul Muzeal Național „Moldova” Iași (Palatul Culturii) , amintindu-și cu nostalgie de colegii de la Muzeul de Artă și în mod special, de prof. univ. dr. Valentin Sava, alături de care a colaborat în numeroase proiecte muzeografice. Numele domnului profesor a fost rostit cu multă căldură, fiind evocate câteva dintre expozițiile realizate împreună, dintre care una memorabilă „Nudul în arta plastică românească”. Doina Lemny l-a căutat cu privirea în sala arhiplină, exprimându-și regretul că domnul profesor nu a putut fi prezent la acest moment aniversar, evocarea sa devenind unul dintre episoadele sensibile ale ceremoniei. Importanța acestei evocări este amplificată de și mărturia detaliată lăsată de Valentin Sava în volumul său autobiografic ,,Pasager în Trenul vieții” (2023), unde este reconstituit procesul organizării expoziției „Nudul în Arta Plastică Românească”, deschisă la Muzeul de Artă din Iași în vara anului 1990, perioada post -1989. Relatarea configurează nu doar o cronologie a pregătirilor, ci și tensiunile mentale și culturale ale unei societăți care își redefinea limitele vizibilului după decenii de control ideologic. Expoziția a reunit lucrări provenite din muzee și colecții private, între care se remarcau nudurile masculine realizate de Constantin D. Stahi în perioada formării sale müncheneze — piese rare în contextul artei românești, unde reprezentarea corpului masculin fusese cultivată mult mai puțin decât nudul feminin. Prezența acestor lucrări avea, prin urmare, o semnificație nu doar artistică, ci și recuperatoare, readucând în circuit un tip de reprezentare marginalizat atât istoric, cât și cultural. Momentul cel mai tensionat al organizării, povestește domnul profesor Sava în cartea sa, a fost legat de expunerea unui nud feminin de Nicolae Tonitza. Femeia, reprezentată cu ciorapi negri de mătase, se configurează într-o lucrare de dimensiuni restrânse, însă remarcabilă prin intensitatea impactului vizual. Deși redusă ca proporții, compoziția se impune printr-o forță expresivă dominantă, generată de sugestia sa directă și de rafinamentul detaliilor plastice, care amplifică prezența imaginii în spațiul perceptiv. Contestarea vehementă a prezenței sale în expoziție a revelat persistența reflexelor de cenzură formate în perioada comunistă, când expresivitatea corporalității reprezentate fusese sistematic limitată sau codificată. În interpretarea lui Valentin Sava, momentul devine emblematic pentru confruntarea dintre două mentalități: una modelată de prudență moralizatoare și alta orientată spre autonomia estetică. Intervenția Doinei Lemny, care a susținut ferm menținerea lucrării pe simeză, a fost argumentată nu doar pragmatic, ci istoric și comparativ, invocând precedentul celebrului tablou Originea lumii pictat de Gustave Courbet, expus la Musée d’Orsay. Prin această paralelă, decizia curatorului era plasată explicit în orizontul libertății artistice moderne și al legitimității reprezentării corpului în istoria artei. Relatarea lui Valentin Sava evidențiază astfel expoziția nu doar ca eveniment muzeal, ci ca moment de reconfigurare a sensibilității publice și a responsabilității curatoriale. Succesul ei de public a confirmat disponibilitatea societății de a accepta o nouă vizibilitate a corpului și a transformat expoziția într-un reper simbolic al deschiderii culturale de după 1989. Evocarea acestui episod în cadrul ceremoniei de acordare a titlului de Doctor Honoris Causa la Iași, doamnei Doian Lemny, nu are, prin urmare, doar o valoare afectivă, ci și una istorică și profesională: ea readuce în prim-plan o experiență formativă decisivă, în care rigoarea muzeografică, curajul interpretativ și fidelitatea față de autonomia operei de artă s-au afirmat simultan.

Nu sculptura a fost prima pasiune profesională a renumitei cercetătoare în istoria artei, dr. Doina Lemny. O revelație produsă de întâlnirea cu opera lui Rodin și, mai ales, experiența directă a ansamblului de la Târgu-Jiu au deschis însă un drum care avea să devină definitiv. Stabilirea la Paris a însemnat un act de curaj. Începuturile au fost modeste: documentare, studiu, examene susținute seara, în paralel cu activitatea profesională. Atracția pentru Centrul Pompidou a devenit însă o direcție constantă. Aici, în cadrul Muzeului Național de Artă Modernă, Doina Lemny a ajuns să se ocupe de fondul Brâncuși – o muncă laborioasă, aproape arheologică, de inventariere, analiză și conservare a arhivelor. Doctoratul în istoria artei, susținut la Universitatea Sorbonne, Paris I, consacrat mediului artistic și cultural în care a evoluat Brâncuși, a consolidat o cercetare începută din pasiune și transformată în misiune. Redeschiderea Atelierului Brâncuși în 1997 a marcat o etapă decisivă, iar implicarea sa directă în organizarea și valorificarea acestui spațiu a fixat definitiv legătura dintre cercetător și operă.

Pentru Doina Lemny, Brâncuși nu este doar un nume monumental, ci o prezență descifrată filă cu filă. Cercetarea arhivelor a condus la publicarea unor volume fundamentale: corespondențe, documente inedite, monografii. Dintre acestea, aparițiile dedicate schimbului epistolar dintre Brâncuși și Marcel Duchamp sau relației cu dansatoarea elvețiană Marthe Lebherz au adus în prim-plan dimensiuni mai puțin cunoscute ale artistului. În corespondența cu Duchamp, dincolo de colaborări și sprijin profesional, se conturează o prietenie profundă, întemeiată pe admirație și complicitate intelectuală. În scrisorile către Marthe, iese la iveală un Brâncuși vulnerabil, pasional, dispus să-și proiecteze iubirea într-o formă aproape literară. Publicarea acestor documente nu reprezintă o simplă incursiune în intimitate, ci o completare necesară a imaginii unui artist a cărui viață și operă comunică organic.

Doina Lemny a susținut constant că nu poți înțelege o operă fără a-i cunoaște contextul biografic și intelectual. Volumele dedicate unor figuri precum Lizica Codreanu, Antoine Pevsner sau Henri Gaudier-Brzeska demonstrează această perspectivă amplă: artistul este plasat într-o rețea de influențe, prietenii, polemici și idei. În același spirit, colaborările la expoziții consacrate lui Duchamp sau lui Henri Matisse, precum și implicarea în proiecte dedicate lui Anselm Kiefer, confirmă deschiderea sa către dialogul dintre epoci și limbaje artistice. Refuzând eticheta reductivă de „brâncușolog”, Doina Lemny preferă să-și definească munca drept un efort de contextualizare și aprofundare. Brâncuși, în lectura sa, nu este un idol fixat într-un panteon național, ci un creator universal, mereu actual, care a transformat sculptura într-un demers conceptual. În interpretările sale, accentul cade pe proces, pe metamorfoză, pe seriile prin care Brâncuși distilează forma până la esență. De la „Domnișoara Pogany” la „Pasărea în văzduh”, traseul nu este unul de simplificare formală, ci de transfigurare. Această transformare nu poate fi înțeleasă prin lecturi rapide sau prin festivisme repetitive, ci printr-o apropiere contemplativă. Atelierul de la Paris rămâne, pentru cercetătoare, un spațiu privilegiat: un loc al liniștii și al armoniei, unde operele își păstrează relațiile gândite de artist. Acolo, sculptura nu este obiect izolat, ci parte a unei compoziții totale. De peste trei decenii, Doina Lemny veghează, de la Paris, asupra moștenirii brâncușiene. A curatoriat expoziții majore în Europa și în România, a contribuit la dosare patrimoniale și a pledat constant pentru o prezentare modernă, riguroasă, a ansamblului de la Târgu-Jiu. În opinia sa, adevărata valorizare a lui Brâncuși nu constă în elogii repetate, ci în cercetare, educație și reflecție critică. Artistul poate deveni un model pentru tineri nu prin mitologizare, ci prin exemplul de rigoare, ambiție și consecvență pe care l-a oferit.

Conferirea titlului de Doctor Honoris Causa la Iași doamnei Doina Lemny, reprezintă o revenire simbolică acasă, așa cum a subliniat în Laudatio Prof. univ. dr Andrei Stoleriu, decanul Facultății de Arte Vizuale și Design a Universității Naționale de Arte ,,George Enescu” din Iași. Ea consacră o carieră construită cu discreție și rigoare metodologică, dar și cu tenacitatea unei pasiuni neabătute, demonstrând că dialogul între cultura românească și marile centre europene se poate desfășura la cel mai înalt nivel de excelență profesională. La 150 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși, omagiul adus Doinei Lemny transcende recunoașterea individuală și devine, în esență, un elogiu adus cercetării intelectuale riguroase, reflexive și dedicate operei. Într-o epocă dominată de viteză și consum cultural efemer, acest gest al universității ieșene reafirmă importanța răbdării critice, a fidelității față de adevărul artistic și a continuității cercetării ca formă de reverență. Poate că modalitatea cea mai adecvată de a celebra pe Brâncuși nu este în aplauzele fugare ale prezentului, ci în luciditatea analizei, profunzimea reflecției și perpetuarea unei pasiuni care nu se stinge niciodată.