Urmele pe care viața le lasă asupra formei

          La început, viața poate fi imaginată ca o pânză încă neatinsă. Nu neapărat albă prin puritate, ci prin lipsa urmelor pe care timpul urmează să le așeze. Apoi apar culorile. Unele intră puternic și schimbă dintr-odată întreaga suprafață. Altele se așază discret, aproape fără să le observăm. Sunt semne care rămân mult timp la vedere și altele peste care pictăm din nou, intenționat sau pur și simplu pentru că viața continuă. Le acoperim, le estompăm, le amestecăm cu ceea ce vine după ele. Și totuși, chiar ascunse sub alte straturi, unele continuă să modifice culoarea prezentului.

          De aici poate începe lectura expoziției ANAMorphē. Nu dintr-o poveste spusă în imagini și nici dintr-o succesiune ilustrativă a vârstelor omului, ci din felul în care materia păstrează trecerea. Pânza primește culoare, urme, intervenții și suprapuneri, iar fiecare modificare schimbă ceea ce exista înainte. Suprafețele nu se oferă ca imagini terminate, impermeabile la timp, ci par surprinse într-un proces în care ceva se adaugă, ceva dispare și altceva, aparent dispărut, continuă să transpară.

          Este greu să nu vezi aici ceva profund omenesc. Nu rămânem nici noi identici cu începuturile noastre. Suntem făcuți din vârste succesive, din oameni întâlniți, din cuvinte păstrate fără să știm de ce, din bucurii pe care le lăsăm la vedere și din răni peste care am învățat să așezăm alte culori. Uneori un strat nou se armonizează cu cel vechi. Alteori îl contrazice. Iar ceea ce numim identitate s-ar putea să fie tocmai această imposibilitate de a separa complet toate urmele care ne-au construit. În istoria picturii moderne și contemporane, Cy Twombly a făcut din urmă, scriere, ștergere și revenirea asupra suprafeței o formă de memorie. Semnele sale par adesea ceea ce rămâne după o experiență mai degrabă decât descrierea ei. Linii întrerupte, fragmente de scriere, suprapuneri și gesturi în care timpul poate fi aproape citit. Apropierea de ANAMorphē nu trebuie înțeleasă ca filiație stilistică, ci ca posibilitate comună a picturii de a păstra memoria gestului. La fel cum o frază ștearsă poate rămâne perceptibilă sub alta, și o culoare acoperită poate continua să existe în economia întregii suprafețe.

           O apropiere de Gerhard Richter, este mai ales acolo unde pictura sa transformă acoperirea și ștergerea în acte la fel de importante ca apariția imaginii. La Richter, ceea ce este împins în spatele unui strat nu încetează neapărat să existe; uneori tocmai imposibilitatea de a-l vedea complet îi sporește prezența. Memoria noastră funcționează adesea asemănător. Nu păstrăm totul limpede. Reținem fragmente, intensități, o culoare, o senzație. Sunt chipuri pe care nu le mai putem reconstrui exact, dar știm că întâlnirea cu ele a schimbat ceva în noi. În ANAMorphē, această logică a stratului depășește însă pictura propriu-zisă. La un moment dat, suprafața nu mai rămâne cuminte pe perete. Pânza se desprinde, se pliază, capătă volum, intră în relație cu textilul și cu obiectul. Ceea ce fusese privit frontal trebuie acum ocolit. Nu mai există un singur punct din care lucrarea poate fi cuprinsă, iar deplasarea privitorului începe să facă parte din experiență. Trecerea de la pictura clasică pe pânză către artă textilă, obiect și instalație nu este doar o schimbare de tehnică. Ea schimbă felul în care imaginea se raportează la om. O urmă pictată pe o pânză rămâne, înainte de toate, o imagine. Aceeași urmă ajunsă pe un veșmânt se apropie inevitabil de corp. Materialul cade, se îndoaie, păstrează locul brațelor, al umerilor, al unui trup posibil. Deodată, culoarea pare că ar putea fi purtată. Textilul are această calitate specială. Dintre materialele artei, este poate unul dintre cele mai apropiate de existența noastră cotidiană. Ne atinge pielea, ne acoperă, ne apără și participă, fără să-i acordăm mereu atenție, la felul în care ne prezentăm celorlalți. O haină poate ascunde și poate dezvălui. Poate spune cine dorim să fim sau poate păstra ceva din omul care am fost cândva.

           În practica Louisei Bourgeois, textilele și hainele au ajuns să poarte o extraordinară încărcătură afectivă. Materiale provenite din propria istorie familială au fost tăiate, cusute, reasamblate și transformate în lucrări pentru care memoria nu era o temă abstractă, ci aproape o proprietate fizică a țesăturii. În ANAMorphē, registrul nu este confesiv în același sens, dar această capacitate a textilului de a primi și păstra timpul rămâne relevantă. Materialul se transformă și, prin transformare, începe să semene cu omul care acumulează experiență fără să-și poată întoarce vreodată suprafața la starea inițială.

           Dar viața nu este numai suma urmelor sale. În viață nu doar acumulăm urme. Privim. Ne oprim. Ne apropiem. Ne îndepărtăm. Învățăm să așteptăm și, uneori, să plecăm. Intrăm în viețile altora și îi lăsăm pe alții să intre în a noastră. Ne sprijinim, ne desprindem, revenim. Există perioade în care pășim singuri și momente în care ritmul nostru ajunge să depindă de ritmul celui de lângă noi. Mai și dansăm. Uneori pentru că suntem fericiți, alteori pentru că viața însăși ne împinge înainte. Iar uneori dansul ia forma unei hore, în care fiecare își păstrează locul și, în același timp, devine parte din ceva mai mare decât el. Tocmai aici, dispunerea circulară a elementelor instalației își dezvăluie una dintre cele mai sensibile posibilități de lectură. Formele expuse nu rămân independente. Se apropie. Unele par să se sprijine de altele. Mânecile se ating sau se întâlnesc asemenea unor brațe, un element pare să se așeze aproape de umărul celuilalt. Obiectele dobândesc gesturi fără să aibă corpuri.

               Cercul începe astfel să semene cu o horă. Și aici apare firesc Henri Matisse și La Danse. Nu pentru o asemănare formală și nici pentru a găsi cu orice preț un precedent în istoria artei. Legătura este mai profundă și se află în energia cercului. La Matisse, cele cinci corpuri se țin de mâini, iar mișcarea trece de la unul la celălalt. Niciunul nu poate produce singur dansul. Fiecare păstrează o formă individuală, dar cercul există numai atât timp cât legătura dintre ei se menține. În ANAMorphē, corpurile nu mai sunt reprezentate. Au rămas formele care le-ar putea primi, materialele care le-ar putea atinge și urmele care ar putea vorbi despre ele. Tocmai absența corpului îl face uneori și mai prezent. Privirea îl reconstruiește instinctiv. Hora aduce însă o dimensiune suplimentară. Este una dintre acele imagini în care individul și comunitatea pot exista simultan. Fiecare are propriul pas, propria experiență, propria culoare, dar trebuie să simtă și ritmul celui de lângă el. Dacă cineva se dezechilibrează, mâna celuilalt poate deveni sprijin. Dacă unul grăbește pasul, cercul îl simte. Poate că și existența este, măcar pentru o vreme, așa.

             Sunt oameni care intră în viața noastră pentru mult timp și oameni care rămân doar cât să ne schimbe puțin pasul. Sunt cei de care ne sprijinim și cei care, într-o altă etapă, se sprijină de noi. Sunt mâini pe care alegem să nu le mai ținem și mâini pe care le căutăm din nou. Nimeni nu traversează totul singur, chiar dacă fiecare își poartă propriile semne. Aici instalația capătă o căldură care depășește exercițiul formal. Elementele nu mai sunt doar culoare, textil, sârmă sau obiect. Împreună ajung să vorbească despre apropiere.  Și poate despre fragilitatea acesteia.

Pentru că un cerc poate fi desfăcut. O legătură se poate rupe. O culoare poate fi acoperită. O formă se poate transforma. Nimic nu este garantat. Tocmai această instabilitate face ca imaginea comunității să nu devină sentimentală. Viața adună, dar și separă. În paralel cu obiectele și construcția textilă, pictura își păstrează locul în ansamblu. Unele suprafețe par să concentreze semne foarte precise, altele deschid privirea către zone unde reperele încep să dispară. Sunt imagini în care culoarea pare că se îndepărtează spre ceva ce nu mai poate fi măsurat. Un traseu începe pe pânză și, mental, continuă dincolo de ea.

           Acolo apare un alt prag al vieții: ceea ce nu putem cunoaște. Între început și acel punct îndepărtat pe care nu îl putem vedea complet se află tot ceea ce acumulăm. Oamenii. Culorile. Urmele. Alegerile. Etapele pe care le arătăm și cele pe care încercăm să le ascundem. Uneori acoperirea nu este uitare, ci pur și simplu modul în care reușim să continuăm.

        

     Titlul ANAMorphē devine cu atât mai potrivit. Morphē, forma, este pusă sub semnul schimbării, iar trimiterea la anamorfoză introduce și problema perspectivei. Nu vedem niciodată o existență întreagă dintr-un singur loc. Nici măcar propria viață. Ceea ce la douăzeci de ani părea decisiv poate căpăta altă formă mai târziu. O întâlnire aparent minoră poate deveni, privind înapoi, un punct de cotitură. Nu se schimbă numai lucrurile. Se schimbă și locul din care le privim. Gândirea lui Heraclit despre devenire se află aproape de această lectură. Totul curge nu numai pentru că lumea se modifică, ci pentru că și cel care privește este mereu altul. În ANAMorphē, schimbarea nu apare ca accident al formei, ci ca o condiție a ei.

             Aici parcursul Anei Maria Parasca devine foarte important. ANAMorphē, deschisă în 6 august 2026 la Centrul Internațional de Artă Contemporană Baia Turcească din Iași, marchează o extindere vizibilă a practicii sale. Pictura, care a ocupat un loc central în proiectele anterioare, nu este abandonată. Artista o conduce însă spre alte teritorii: obiect, artă textilă, structură și instalație. Culoarea iese din dreptunghiul tabloului, iar compoziția începe să se construiască între lucrări, în spațiul real pe care îl ocupă și spectatorul. Vernisajul a fost prezentat de dr. Maria Bilașevschi, președinta U.A.P.R. Filiala Iași și coordonatoarea Centrului Internațional de Artă Contemporană Baia Turcească, și de prof. univ. dr. Cristian N. Ungureanu, prorector al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.

Poate că tocmai această ieșire a picturii în spațiu este esențială. Pentru că nici viața nu încape într-un singur cadru. Avem semne pe care le purtăm la vedere și semne peste care am așezat alte culori. Avem oameni pe care îi recunoaștem imediat în ceea ce am devenit și oameni a căror influență o înțelegem abia târziu. Ne schimbăm. Privim. Uneori ne oprim. Uneori mergem mai departe fără să știm exact unde.

Și, din când în când, dansăm. Poate chiar într-o horă în care, pentru câteva clipe, mâna celuilalt ne amintește că fiecare își poartă singur viața, dar nimeni nu o construiește în întregime singur.