Adrian Dinu Rachieru: Despre identitatea culturală

Conceptul de identitate, cândva stabil, pliat unui rol prestabilit, condamnat la fixitate, a devenit, în decor postmodern, fragil, în disoluţie, supus unei permanente reconstrucţii. Contestată virulent, identitatea se defineşte azi ca fiind multiplă, concentrică, mobilă, autoreflexivă, chemând – pentru omologare (validare socială) – şi prezenţa celuilalt, ca element constitutiv. Această recunoaştere priveşte, desigur, şi identităţile colective, zgomotos afirmate în postmodernitate sub flamura autonomiei (etnice, religioase, regionale) sau a ofensivelor politici de grup (feminism, homosexualism ş.a.). În acest context, regândirea identităţii devine, să recunoaştem, o problemă presantă; de la individualismul identitar, clamându-şi dreptul de a-şi exprima diferenţa în condiţiile egalitare moderne şi a hipermasificării comportamentelor până la identificarea mimetică, sub pulsiunea consumului (întreţinând, totuşi, rivalitatea) chestiunea îmbracă un aspect relaţional, judecat emblematic-valorizator (prestigiu, recunoaştere). În capitalismul de consum identitatea este un construct care ţine de „imagine, stil, înfăţişare”, propunând un eu mereu înnoit, atractiv, performant, prestigios, bucurându-se de succes, supus capriciilor modei şi îndoctrinării subtile, prin publicitate şi cultură populară. Evident, un rol major, poate decisiv, în construirea / deconstruirea şi perceperea identităţii revine culturii media, cea care azi destabilizează identitatea. Ca „mediu cultural înşelător” cum afirma, repetat, Douglas Kellner, cultura media este un „centru al imploziei identităţii”

Concept în criză, identitatea (fie a indivizilor, fie a colectivităţilor) se confruntă, într-o lume interconectată, cu pierderea stabilităţii; problema identităţii (self-identity) trebuie examinată, aşadar, „ca proces”, dar nu în absenţa unei identităţi de referinţă, în pofida fluidizării care ne ameninţă în hight modernity. Şi, fireşte, neignorând dimensiunea culturală, chiar dacă, îndreptăţit, vorbim de o identitate multiplă. Motiv pentru care sintagma de identitate concentrică (propusă de Galtung), o achiziţie de neocolit, credem, include atât localismul cât şi globalismul, adecvată fiind noii paradigme a geomodernizării pentru care pleda Mircea Maliţa. Identitatea globală ar semnifica, speră – pe un ton optimist – numeroşi analişti, maturizarea omenirii. Dincolo de alaiul etichetelor aplicate epocii (late, hight, post), oferta fragmentaristă, elanul atomizării, ofensiva particularismelor comunitare înseamnă – sub flamura postmodernismului – respingerea universalului. Să recunoaştem, alături de Mircea Maliţa, că, în polaritatea culturi/ civilizaţie, ultimul termen este principalul motor al globalităţii, în timp ce cultura/ culturile protejează diversitatea şi, implicit, identitatea.

Or, ideologii postmodernismului, sub stindardul corectitudinii politice, vor să amputeze conştiinţa naţională, uitând (voit şi vinovat) că globalul nu trebuie să sacrifice localul (naţionalul); adică bogăţia diversităţilor, acea armonie prismatică a lumii, în limbaj eminescian. Un Guy Scarpetta făcea „elogiul cosmopolitismului” iar Leon Wieseltier anunţa că este „împotriva identităţii”, deşi Ernst Gellner ne avertiza: „nu trebuie să ne aşteptăm la sfârşitul epocii naţionaliste”. Încât, mizând pe antitetică, ethosul transmodern încearcă să împace tendinţele în conflict, atât la nivelul indivizilor, cât şi la scara omenirii; altminteri, precipitarea ritmurilor Istoriei conduce la creşterea entropiei (organizarea dezordonii) şi, implicit, la opacizarea lumii. Pierzând sensul devenirii, măcinată de rivalităţi, umanitatea este incapabilă de a se percepe ca întreg.

*

            Temă acroșantă, chestiunea identității culturale a preocupat pe mulți. Înscriindu-se pe această orbită problematică, și Galina Martea se încumetă a discuta, așa cum promite însuși titlul, Identitatea literaturii române în cultura universală. Titlul obligă, serialul (prin acest prim volum) e anunțat, subiectul – recunoaște autoarea – e „notoriu”. Galina Martea, nume deja familiar cititorilor, vine din Basarabia, dintr-o familie de învățători (n. 30 iulie 1959, la Cornești, Ungheni), dar, de ceva vreme, trăiește în Olanda. Cu o impozantă carte de vizită, activă și vizibilă în varii domenii, îmbrățișând un larg evantai problematic, conjugând preocupările științifice (un doctorat în economie, cu extensii avizate în culturologie) cu elanul liric, vădind har, Galina Martea ne oferise recent, drept dovadă, volumul Pe muchie de lumină, apărut la TipoMoldova (2020), în colecția Opera Omnia. Volumul, structurat triadic (Opinii introductive, Referințe critice și, selectiv, un Itinerar bibliografic, plus, se înțelege, grupajul liric, și el „secționat”), confirmă că avem de-a face cu un poet implicat, cu „o româncă aprigă” (vorba lui N. Georgescu), de patriotism înalt, cultivând o pedagogie lirică de calitate. Să menționăm, în treacăt, încercând un portret totalizant, alte câteva titluri, pornind de la În lumea mea și Îngerii sufletului (ambele la Lyceum, în 1993, respectiv 1995) la Acasă (1996), Orbul dintre ani (2001) și Durere tricoloră (2014, cu poezie patriotică și aforisme). Autoarea a colecționat, în timp, numeroase premii și diplome (poezie și publicistică, îndeosebi), dar, cum spuneam, o putem întâlni în numeroase alte ipostaze, de la eseismul vertebrat ideatic la articole de atitudine și cele cu armătură științifică, mai cu seamă în sfera educațională. Iată, de pildă, ca membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română, interesată de rolul creației și de metabolismul cultural, urmărește cu acribie felurite prezențe românești în acea „patrie mai mare”, dincolo de frontierele geopolitice. Volumul În dialog cu creația umană (Editura Bestelmijnboek, Haga, 2018), invită la dialog, cu o bucuroasă regăsire, cu un entuziasm care n-a obosit, nume de felurite calibre, amestecând valorile. Sunt liste bogate, întreținând un climat cultural românesc, chiar dacă absența ierarhiilor ar putea fi un reproș valabil. Categoric, Galina Martea este „un condei inteligent” (cf. N. Dabija), slujit prob de rigoarea omului de știință; toate ieșirile la rampă (pe frontul scriitoricesc, cele strict-științifice sau larg-pedagogice) au un fundament educațional, în siajul umanismului. Dacă s-a ocupat, în spațiul basarabean, de acte legislative și reforme, dacă a semnat, în calitatea de coautor, un Glosar terminologic de management educațional și ne-a avertizat, într-un volum din 2015, că sistemul de învățământ este „promotor al identității naționale”, mai încoace, în Universul umanității – evoluție și involuție (Editura Anamarol, 2017), realiza, cu „patos feminin” (cum sesiza cineva), pertinente radiografii socioeconomice, chestionând inventarul crizist al Republicii Moldova, ancorând în problemele ei reale.

Preocupată stăruitor de soarta Republicii Moldova, radiografiind sinuosul ei destin istoric după proclamarea independenței, Galina Martea, fiica învățătorului Vladimir Sârbu, ne-a dăruit un volum cercetând „filosofia identității moldave” în anii de independență (1991-2020). Basarabia – destin și provocare (editura Tipo Moldova, 2020), promitea chiar un posibil serial, adunând articole risipite în varii publicații, axate pe suferința morală și materială a unui stat „capturat”, supus asaltului identitar. Economist de profesie, îmbrățișând o temeinică documentare și o largă paletă problematică, manifestându-se prolific în diferite genuri (poezie, proză, eseistică de amplitudine filosofică), dincolo de activitatea de cercetare, cu deosebire în managementul educational, Galina Martea ia mereu atitudine, se pronunță răspicat, citează din belșug (Rapoarte, agenții de știri, analiști de calibru, site-uri), știind prea bine că Basarabia este, din păcate, un „model al suferinței”. Mai mult, independența statală, ca drum nou, redeschis în 27 august 1991, anunțând renașterea, implicit un sperat „alt destin”, a colecționat „efecte decepționante”, numeroase dezamăgiri, încât, pe bună dreptate, autoarea conchide: „nu s-a știut ce e de făcut cu ea” (suveranitatea, n.n.). „Răstiginită pe suferință”, Basarabia, săracă și coruptă, a intrat în zona gri. Ca stat slab, falit, „fără resurse și idei”, Republica Moldova supraviețuiește „la limita disperării”, „la răscruci de drumuri”, trădând idealurile naționale. Confruntat cu „puterea demagogiei” și „obscenitatea puterii”, poporul român basarabean (ca să preluăm sintagma folosită de autoare) trebuie salvat, motiv de a propune soluții pentru ieșirea din marasm. Declinul economic, criza identitară, divizarea, stagnarea, degradarea, exodul etc., aduc în prim-plan problema responsabilității morale. Ochiul economistului nu se dezminte; Galina Martea discută argumentat problema reunirii, punând pe tapet costurile și efectele ei, militând pentru protejarea identității și salvarea unității naționale.

Deşi a trecut printr-o „succesiune de reînvieri” şi regenerări spectaculoase, chiar miraculoase, fenomenul basarabean rămâne înstrăinat, prelungindu-şi „destinul golgoteean” (cf. M. Cimpoi), cu o identitate disonantă faţă de cadrul referenţial românesc. Încât şi literatura din Basarabia, în pofida eforturilor sincronizante, a gesturilor recuperatorii, e şi azi privită ca o literatură paralelă, sperata integrare culturală fiind – spunea cândva L. Ulici – doar un „balsam consolator”, cu obligaţia unei mai generoase receptivităţi din parte-ne.

Galina Martea, ea însăși scriitoare, nu putea ocoli chestiunea culturii, ținută – pe fundalul regresului social – „în limitele obscurantismului”, cum afirmă în repetate împrejurări, alături de întregul pachet problematic. Deoarece – scrie ea – ar fi greu să ne imaginăm că societatea basarabeană „ar putea exista fără probleme”. Dacă Iurie Colesnic, într-o frumoasă întâmpinare (v. Parabola identității), vorbea despre „povara nemiloasă a destinului” și invoca, cercetând meandrele identitare, „bagajul conștiinței naționale”, Galina Martea, neuitând că e poetă, lansează un Imn al identității, reamintindu-ne că „O limbă în scumpe veșminte / Doinește pământul român”.

Reunind studii dense, de percutanță analitică, cu mărturisit scop instructiv-educativ, citând – în eseistica de rază culturală – din Vianu, Blaga, Rădulescu-Motru etc., Galina Martea ne propune un examen onest asupra „filosofiei identității moldave”. Bănuim că, adâncind subiectul, aducând la zi analizele, aventura editorială va continua, întrezărindu-se acum o rază de lumină.

Firește, astfel de răsfrângeri sunt de aflat și în lirica sa, de factură tradiționalistă, cum observase Iurie Colesnic. De fapt, ca autoexilată, Galina Martea își oferă, prin poezie, șansa altei „emigrări”, mărturisea, testând viața imaginară. Dar o face cu „patetism sobru” (cf. Anneke Kleine Staarman), găsind – în oaza lirică – pacea sufletească, decolând dintr-un prezent durernic „în spațiul eternității”: „Nici granițe, nici maluri nu mai sunt/ În drumul traversat de vânt, lumină,/ Sunt doar ecouri care se înfrunt/ Și se întrec prin ani fără hodină.” Dacă poemele de dragoste poartă, inevitabil, pecetea nostalgiei, ele îi prilejuiesc o scriitură „hemografică” (observa, cu temei, tot Iurie Colesnic) vădind preaplinul sufletesc, filtrat de o conștiință matură.

Poetă de mare sensibilitate, Galina Martea suportă – acum, de la distanță –, cu o sinceritate împinsă în pragul spovedaniei, dorul „tricolor” și suferințele unui neam „cu sângele pe două maluri”. Sunt poeme „de rezistență națională”, avertiza N. Dabija, și ele trebuie citite „cu ochiul inimii”. Dacă în Basarabia – destin și provocare (2016), exegeta trata, cu ochi clinic, meandrele identitare (conștiința națională, sistemul de valori, căutarea de sine) cerând un Comitet al Salvării Naționale, poeta, cinstind, „o limbă în scumpe veșminte” (v. Limba română – imnul identității), cere Basarabiei să se întoarcă, după „tăceri de veacuri”, „cu fața spre lumină” (v. Basarabie, nu-ți vinde sufletul). „Suspină vremea”, rădăcinile dor, „lumea trăiește cu chinul și dorul”, „cântecul maicii răsună-n fuior”, iată câteva sintagme din Cântul neamului român: „Macină vremea un neam printre frunze,/ Inima bate cuminte, blajin,/ Vorba latină se scurge prin buze/ Pentru țărâna cu sânge creștin.” Îmbrăcând „o haină în durere tricoloră”, poeta cinstește pământul de acasă. Fiindcă, „iubindu-se cu pământul” (v. Materii îndrăgostite), lumina îngăduie și o meditație cosmologică, de altitudine filosofică, condamnând „materialismul absurd” și „curenții apocaliptici” (v. Omul și cruzimea). Doar spiritualitatea va salva o umanitate răvășită, intolerantă, ștergând trecutul sub flamura „culturii anulării” (Cancel culture).

De aici pornind, după acest lung ocol, înțelegem stăruința Galinei Martea de a dezbate, cu zel pedagogic, fenomenul cultural, atât ca activitate publică, cât și prin inserția în procesul civilizațional, cum răspicat o spune. Pune la bătaie arsenalul bibliografic, inclusiv sursele on-line, dar și propria-i experiență, problema identitară, în conjuncție cu autoexilarea, îngăduindu-i să perceapă, într-un larg orizont cultural, aspecte îndelung controversate. Fiindcă, neexistând popoare „pure”, chestiunea identității, definită diferit, a îmbrăcat „forme speciale”, ne reamintea acad. Ioan-Aurel Pop, conștiința romanității bizuindu-se pe unitatea de limbă și credință, în pofida episodului de slavonism (cultural, strict elitar).

Acest prim volum, așezat sub binomul modernism-postmodernism, atacă teme mari, expediate, îngemănând istoria și critica literară. Un excurs lacunar, să recunoaștem, amestecând, palpând relieful axiologic, nume de felurite calibre. Dincolo de observații, se cuvine să semnalăm anvergura preocupărilor d-nei Galina Martea, abordând cu entuziasm o agendă problematică de interes major. Pe care, bănuim, o va amănunți în serialul promis, saturat informațional, respectând canonicitatea valorilor românești.

 Adrian Dinu RACHIERU

Publicat în LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *