După Shakespeare, „A 12-a noapte soft”, la Teatrul din Ploiești

Despre premiera oficială a “A 12-a noapte”, după William Shakespeare, în regia lui Cristi Juncu, de la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești.
Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești este teatrul care mă surprinde mereu prin evenimente frumoase, prin repertoriul celor trei secții (dramă, revistă, teatru de copii), unde joacă mulți actori talentați. Am văzut multe spectacole, am ajuns în festivalurile teatrului, cunosc bine trupa, am scris de câte ori am avut ocazia despre acest teatru.
Ajungând la Ploiești, la premieră, observ în fața teatrului niște standuri din lemn, cu destinație culturală, pline de cărți, poze cu actori, scriitori, oameni de cultură, iar în față bănci cu desene artistice și portretul lui Caragiale. Comunitatea și teatrul se reunesc la lectură, în fața instituției și când nu este spectacol. E mare lucru, astăzi, când biblioteca publică este prea puțin frecventată (dau exemplu cea din București pe care o frecventez), când tinerii citesc prea puțin, directoarea teatrului invită la lectură în fața instituției. O carte bună luminează mintea prin lecturarea ei! Managerului teatrului, doamna Mihaela Aldea are mult respect pentru artă și cultură, iubește teatrul.
William Shakespeare a scris comedia „A douăsprezecea noapte” înainte de anii 1600, pentru sărbătorile de la Curtea Angliei, pentru a fi jucată în fața Reginei Elisabeta I, însă, cu patru zile înainte de sfânta sărbătoare are loc la Londra un cutremur, pe lângă cel politic, de a da jos regina, care va muri în 1603. Nimănui nu-i mai ardea de teatru.
Shakespeare n-a urmat Universitatea „Oxford”, nici „Cambridge”, ca să învețe să scrie piese teatru “soft”, universitatea lui a fost teatrul și viața, dar regizorul Cristi Juncu n-a prea avut de ales, în pandemia cu multe restricții, când a început repetițiile la spectacol. Optează pentru varianta “soft” în traducere proprie, deși se găsesc destule traduceri bune prin biblioteci.
Dincolo de convenția teatrală și banalitățile moderne, căutarea energiei dă traseul de urmat în spectacol, după text. Și este riscant să montezi într-un teatru o piesă de teatru scrisă de Shakespeare când legea din pandemie obliga la maxim două ore de spectacol, fără pauză, în condițiile impuse de restricții.
„După” este prepoziția trecută pe afiș lângă autor și stârnește des confuzii în rândul publicului, dar și al criticilor. Când regizorul optează să facă un spectacol „după” autorul menționat, nu mai poate fi condamnat nici criticat pentru că spectacolul de teatru a devenit altceva. Unii regizori își salvează mediocritatea prin această prepoziție trecută pe afiș după autor, alții chiar reușesc în condiții dificile de pandemie, ca să facă un spectacol.
Premiera teatrului ploieștean a ieșit la rampă în aprilie, dar repetițiile au avut loc în perioada impusă de restricții și puțin după. Repetițiile, care se desfășoară la masa de lectură, mai mult decât la scenă, când spectacolul e aproape gata, reprezintă partea cea mai importantă a spectacolului. Este etapa necesară în drumul textului spre spectacolul născut din contactul energiilor puse în joc de actori. În acest sens, scriu, că este dificil să faci un spectacol pe un text de Shakespeare și să-l reduci la o oră și ceva – pentru că piesele de teatru scrise de dramaturg sunt lungi – atâta cât durează cel de la teatrul din Ploiești, să fie coerent pentru public, fără să fie fracturate personajele și povestea.
Comedia cu răsturnări de situație, travestiuri, încurcături, un bufon, personaje și atmosferă de epocă se rezumă astfel: Viola și Sebastian sunt gemeni, scapă dintr-un naufragiu, dar niciunul nu știe ce s-a întâmplat cu soarta celuilalt. Viola se travestește în băiat pentru a se angaja ca paj la curtea ducelui Orsino de care se îndrăgostește, dar Orsino se îndrăgostește de contesa Olivia. După întâlnirea cu Viola deghizată în băiat, Olivia se îndrăgostește de băiat, fără să știe că e Viola.
În varianta “soft” a lui Cristi Juncu, unele personaje au fost scoase, iar în unele momente nu este coerent. Totuși el și-a asumat o miză grea. Ajutat de către Cosmin Ardeleanu (décor), Andrada Chiriac (costume), Attila Bordas (coregrafia), Cristina Juncu (muzica) se apropie de teatrul lui Shakespeare cu dorința de a-l redefini “soft” fără a-i tulbura miracolul.
Miracolul artei ce transformă banalitatea lucrurilor în plămada viselor se vede în decorul cu interiorul de epocă din scenă și bolovanii imenși din fața scenei, cu sunete de valuri de mare în fundal, ce poartă semnătura taletantului Cosmin Ardeleanu, și a costumelor gândite și create de scenografa Andrada Chiriac.
La temelia spectacolului stă și imaginația actorilor. Travestiul Violei e realizat excepțional de Theodora Sandu. La fel, Olivia e interpretată minunat de către Florentina Năstase. Amintesc distribuția care își face bine treaba în versiunea “soft” a spectacolului: Cristian Popa (Orsino), Ioana Farcaș (Maria), Andrei Radu (Sebastian), Ion Radu Burlan (Fabian), Karl Baker (Valentine), Alin Teglas (Curio) și Paul Chiribuță (Antonio).
Menționez parte și bufonul, jucat de Lucian Ionescu. Ne arată despre cum cuvântul conține spațiul, modelând totul după vibrațiile sale și intonațiile din voce, trezindu-ne din amorțire cu vocea lui sublimă. Rostește text, cântă, interacționează cu sala. Cu siguranță, la succesul său contribuie talentata Cristina Juncu, care compune muzica spectacolului apelând la mai multe instrumente în scenă (chitară, tobe, pianină mecanică) și la vocea actorilor. Muzica pulsează în fiecare secvență, rămâne în mintea omului, duce acțiunea mai departe, anticipează ceva.
Paul Chiribuță în rolul Antonio, plin de viață și mult comic, prin joc și costum, face parte cu adevărat din lumea lui Shakespeare. Îl vezi în scenă, ochiul oricărui spectator îl caută mereu, așteaptă apariția lui în scenă. Înțelege cel mai bine, că teatrul lui Shakespeare generează propriile imagini și energii, mai înțelege cum puterea cuvântului de a se converti în imagine, are ceva unic la acest dramaturg și rostirea e mult mai importantă decât răstirea.
Dacă ajungeți în Ploiești, neapărat treceți pe la teatru! E locul unde tot timpul se întâmplă mereu ceva frumos. Teatrul nu poate schimba lumea sau comunitatea, dar poate să ofere altă optică despre lume și viață, poate educa sau manipula, poate realiza întâlniri admirabile și unice, poate să schimbe rostul divertismentului, să arate ceva frumos în orice comunitate.
Omul are nevoie de cultură, de artă, de spectacole de toate felurile, de nevoia de a socializa prin intermediul artei, iar Mihaela Aldea Rusu a înțeles pe deplin acest lucru, prin modul de a face ca publicul să se întoarcă în universul plin de dileme și întrebări al teatrului, ca să găsească răspunsuri, sau în fața instituției, cu o carte în mână la o lectură bună.
Bravo, Mihaela Aldea Rusu și întregii echipe!
Foto: Miriam Dumitrescu, Teatrul Toma Caragiu din Ploiești.
Răspunsuri