Paul CHIRIBUȚĂ – Mă simt un om împlinit!

Ne-am întâlnit la Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, unde actorul și managerul de teatru profesorul universitar doctor Paul Chiribuță,  care a făcut parte din trupa Teatrului Tineretului Piatra Neamț între 1972 și 1987, a fost selecționerul ediției a 36-a din acest an. La finalul festivalului i-am luat un interviu. Mi-a vorbit într-o dimineață, înainte de a intra la sala de lectură, despre cum a organizat festivalul de teatru, vocația pedagogică, pasiunea pentru cercetare în arta actorului, experiența sa din școala de actorie de la Limoges, Franța, unde a fost profesor și despre atelierele pe care le organizează pentru tinerii studenți și actori absolvenți, de la școala de vară din Piatra Neamț pe care a organizat-o anul acesta pentru prima dată.

Monica ANDREI: Ce a fost mai greu de organizat în festival?

Paul CHIRIBUȚĂ: Să dăm coerență programului: “Actorul sau prezența invizibilului.” Să căutăm spectacole care spun ceva dincolo de performanța actoricească, ceva din acest miracol care se întâmplă în jurul actorului, acea aură cu care vine pe scenă. Acel nu știu ce, acel ceva pe care-l aduce actorul în prezența lui, prin prestația lui, momentele acelea de grație prin care se întâmplă ceva în scenă.

M.A.:  Omul de rând consideră mersul la teatru o distracție, nu vede relația dintre personaje, regia, el vede doar actorul în scenă. Cum v-a venit ideea să alegeți această temă?

P.C.: E adevărat! Nu e vorba doar de relația dintre personaje. E vorba și de performanța în acel moment de grație, pe care fiecare actor o caută. Se întâmplă ceva miraculos și cu el și cu spectatorul în timpul spectacolului. Spectatorul chiar dacă nu sesizează toate nuanțele, toate finețurile, își dă seama că se întâmplă ceva.

M.A.: Spectatorul se raportează la „mi-a plăcut” sau „nu mi-a plăcut spectacolul”, „nu a fost frumos”, „a fost frumos”.

P.C.:  Dar și acest „a fost frumos” sau „nu a fost frumos”, „mi-a plăcut” și „nu mi-a plăcut” e apanajul pe care doar actorul reușește să-l aducă în scenă. Pe de-o parte, în ultima vreme s-au organizat toate festivalurile în jurul idei de viziune regizorală, de importanța regizorului, care a crescut enorm, justificat aș spune, numai că s-a uitat puțin actorul, cel care trebuie “să traducă”, așa cum spunea Penciulescu: „actorul traduce acest invizibil, îl face vizibil”. Un mare om de la care am învățat enorm. E un moment prin care aducem prin acest festival prezența actorului pe scenă, dincolo de viziune, de prezență, stâlpii acestui fenomen care se cheamă teatrul.

M.A.: Ce puteți spune despre stelele de pe Aleea Artiștilor din fața Teatrului Tineretului din Piatra Neamț?

P.C.: E o inițiativă pe care am împărtășit-o cu Primăria orașului Piatra Neamț. E un omagiu adus tuturor actorilor, care au jucat în Teatrul Tineretului Piatra Neamț, iar astăzi sunt mari personalități ale teatrului românesc. Deocamdată ne limităm doar la actorii care au jucat în Piatra Neamț. O  să facem și pentru cei trecuți dincolo o alee, să dăm fiecărui copac numele unui actor sau al unui director de teatru, al acestei instituții. Fiecare copac o să-l dăm în grija unui copil, care face parte din trupa de teatru din oraș.

M.A.: Mai sunteți profesor de actorie la Facultatea de Teatru de la U.N.A.T.C.?

P.C.: Nu, eu m-am pensionat. După 65 de ani, o mai duci un an, doi sau trei acolo, ca profesor. A fost o perioadă interesantă pentru mine perioada de profesorat. Faptul că ai vocație pedagogică pentru a forma studentul spre a deveni o personalitate artistică, mai ales, să descoperi în student acel sâmbure  ascuns și să-l pui în valoare, e mare lucru. Profesorul e cel care-l ajută în acești primii pași în meseria lui de actor, care sunt extrem de importanți, delicați, sensibili. Îl ajută să treacă micile obstacole, care pot da consecințe destul de grave, dacă lucrurile nu sunt rezolvate la timp.

M.A.: Dintre toate generațiile de studenți pe care le-ați format, de care sunteți mândru? Dați niște nume de actori, vă rog!

P.C.: Sunt mândru de toți. Unii au ajuns în vârf mai repede, cum e Bianca Popescu sau Lucian Ionescu. Toți cei cu care am lucrat, au avansat într-o oarecare măsură, într-o direcție. Școala de actorie te poate ajuta până la un punct. Există o altă etapă pentru actor, adică școala de după școală. E școala pe care o face fiecare singur, după ce are noțiunile de bază, actorul are șansa să descopere potențialul său. Drumul e greu pentru toți. Și nu cred că premiile sunt importante. Satisfacția mea a fost nu cu cei mai talentați studenți, ci cu cei mai puțin talentați, mai închiși, cu care am avut mai mult de luptat, ca să-i aduc la un stadiu anume, pe drumul profesiei lor. Sunt în mare legătură cu o parte dintre ei. Ne vedem, ne auzim, ne vorbim, mă întreabă, îi întreb. Mă caută, când au dificultăți. Sunt prieten cu o bună parte din studenții mei, de aici, și din Franța.

M.A.: Câți ani ați locuit în Franța și ați predat actorie?

P.C.: Zece ani.

M.A.: Ați jucat acolo?

P.C.: Da, la teatrul din Limoges, unde stăteam. Am jucat la Théâtre Tattoo Toulouse, Théâtre de Chartres, apoi într-un teatru privat extrem de cunoscut. Principalul meu obiectiv de acolo a fost  înființarea și solidificarea a acelei școli, Académie théâtrale de l’Union, care, e azi printre primele zece, douăsprezece școli abilitate să dea diploma națională în actorie. A fost ultima pe listă, a ajuns printre primele în ultimii zece ani. Mare performanță!

M.A.: De ce v-ați întors din Franța?

P.C.: Dorul de casă. A fost un moment delicat atunci, când am găsit-o într-o zi pe soția mea, actrița Ana Ciontea plângând. Am întrebat-o de ce, iar ea mi-a spus: „Cred că n-o să mai joc niciodată în limba mea.” Nouă ne mergea foarte bine acolo. Ana a jucat în spectacole, însă s-a chinuit. Momentul acela m-a zguduit. N-am spus nimic atunci. M-am dus la directorului care i-a urmat lui Silviu Purcărete, care era tot regizor, nu atât de talentat, i-am spus că plecăm. În trei luni ne-am întors în țară.

M.A.: Vă simțiți un om împlinit?

P.C.: Am continuat cariera didactică în țară. Da, trebuie să mărturisesc că această muncă cu tinerii actori, cu tinerele talente, e o muncă care mi-a dat satisfacții și îmi dă în continuare, mă face să mă simt un om împlinit. Mai fac școli de vară. Încerc să mai transmit din ceea ce am acumulat. 

M.A.: La școala de vară din Piatra Neamț acceptați tineri care au absolvit actoria sau tineri care sunt în ultimul an, la actorie, studenți masteranzi, eventual final de masterat?

P.C.:Nu, am lucrat numai cu tineri care au absolvit, sau erau în ultimul an, licențiați sau masteranzi. Am descoperit ceva în drumul meu pedagogic studiind atâtea generații de actori, vreau să continui cercetarea. Această școală de vară de la Piatra Neamț e un fel de laborator de cercetare fundamentală a acestei profesii: actoria. Cred că reușesc să duc până la capăt cercetarea.

M.A.: Reluați cursurile școlii de vară pentru actori în fiecare an vara?

P.C.: Așa intenționez. Școala să aibă loc vara, după examenele de final de an. Durează zece zile. A fost deja prima ediție, în această vară, deja am ajustat lucrurile, iar eu sper să mai am în continuare sprijinul autorităților locale pentru a putea continua atelierele, cu intenția de laborator permanent. Cercetarea e importantă.

E o discuție destul de lungă despre direcția pe care o dorim, însă e important în timp, ca cei care absolvă facultatea de teatru, să vină aici, pentru că statul pe margine nu e lucru bun pentru actorii absolvenți, pentru evoluția lor, mai ales pentru cariera lor. Această școală de vară îi mai recentrează, ei rămânând cât de cât ancorați și motivați pentru a face meseria asta. Sunt unii foarte talentați. Ei se pierd, în lipsă de angajament, de a fi distribuiți în spectacole de teatru. E mare păcat pentru teatrul românesc.

M.A.: Cum vedeți festivalul de teatru în viitor?

P.C.: Sperăm în temă nouă. Această temă referitoare la actor n-am epuizat-o, în această ediție. Suntem în discuții cu domnul manager Andrei Merchea să găsim cea mai bună variantă. S-ar putea să facem încă o ediție, prin care să abordăm alt aspect al artei actorului, scoțând în evidență contribuția specială pe care actorul o aduce în spectacol.

M.A.: Nu vă este greu cu naveta între orașele: București, Ploiești, Piatra Neamț?

P.C.: Ba da, îmi este foarte greu.

M.A.: Jucați la Teatrul “Toma Caragiu” din Ploiești.

P.C.: Da, am multe spectacole acolo. Sunt tânăr. Am doar 76 de ani.

M.A.: Vă mai rămâne timp liber?

P.C.: Între toate activitățile îmi mai rămân trei, patru, cinci zile libere, când mai citesc sau mai scriu.

M.A.:  Sunt atâtea de făcut într-un teatru, mai ales când spectacolele prind viață în scenă, urmează premierele rând pe rând. Când reușiți să citiți în timpul stagiunii?

P.C.: Este adevărat! Ca să poți fi la curent cu ce se întâmplă în teatrele din țară din lume, trebuie să citești. Uitați-vă și la literatură, cât de bune și interesante cărți apar tot timpul! Sigur, n-apuci să le citești pe toate, sau recitești autori cunoscuți. Se spune că adevărata lectură e recitirea unei cărți. Căutăm și pentru profesia noastră. Încerc să fiu la curent cu ce se întâmplă în lume în teatru, ce descoperiri apar, ce păreri lansează unii sau alții.

M.A.: Cum vă relaxați?

P.C.: Am nevoie de două sau trei zile când nu fac absolut nimic. Am nevoie de acest răgaz fain.Uneori o fac cu regretul că timpul trece și n-am făcut nimic două zile. Îmi place să fac drumeții în timpul liber. Mai fug prin pădure. La Piatra Neamț muntele e aproape. Și când sunt în București fug la Câmpina. Avem o căsuță acolo. Mai fug pe dealuri și pe munți. Îmi fac o deosebită plăcere plimbările astea în jurul localității. Sunt mare amator de ciuperci. Cunosc bine domeniul, am citit mult despre ele. Exte relaxantă vânătoarea de ciuperci de sub frunzele din pădure. E un moment pe care îl caut mereu.

BIOGRAFIE

Paul Chiribuță a absolvit IATC la clasa profesorului Ion Cojar, promoția 1972. Începutul carierei sale are legătură directă cu perioada extraordinară a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț unde a jucat între anii 1972-1987.

A lucrat la Teatrul de Operetă din București, apoi la Teatrul „L.S. Bulandra”, unde a fost și director artistic (1993-1996).

A plecat în Franța, odată cu numirea lui Silviu Purcărete la direcția Centrului Dramatic Național Limoges. A devenit profesor la Académie théâtrale de l’Union. A jucat la Théâtre Tattoo Toulouse (2000 – 2009) și la Théâtre de Poche Chartres (2005 – 2008).

A fost distins cu titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor.

În 2009 a revenit în țară, profesor la catedra de Arta Actorului, la UNATC, iar între 2013-2016 a fost decan al Facultății de Teatru.

Începând din stagiunea 2012-2013 s-a reîntors pe scenă. A jucat în spectacolele: „Angajare de clown” de Matei Vișniec, „Omul care mănâncă lumea” de Nis-Momme Stockmann și „Suflete Tari” de Camil Petrescu, la Teatrul George Ciprian din Buzău, și „Trei nopți cu Madox” de Matei Vișniec, la Teatrul „I.C. Nottara”.

Odată cu propunerea lui Alexandru Mâzgăreanu de a face două roluri în spectacolul „Job Interviews” de Peter Zelenka, a venit la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești unde a jucat roluri într-o mulțime de spectacole, dar a și montat spectacole.