Horațiu MIHAIU – Dacă n-ai noroc nu faci nimic în teatru!

Ne-am întâlnit la câteva ediții Babel F.A.S.T.,  festivalul internațional de teatru, care are loc în iunie din fiecare an, la Teatrul “Tony Bulandra” din Târgoviște, unde, acum niște ani, i-am văzut și  spectacolele. Mereu discret, politicos, atent, zâmbind, mergând de la un spectacol la altul, mai schimbam o vorbă din când în când. Anul trecut, tot în festival, am aflat de apariția cărții “Scenografi români contemporani”, titlul a fost editat de Fundația Culturală „Camil Petrescu” ca supliment al revistei Teatrul azi (2022), lucru care m-a bucurat nespus. Este o carte valoroasă, unde Horațiu Mihaiu adună douăzeci și șapte de portrete ale scenografilor: Helmut Stürmer, Eugenia Tărășescu-Jianu, Lia Manțoc, Judit Dobre-Kóthay, Mihai Pastramagiu, Doru Păcurar, Constantin Ciubotariu, Alexandru M. Radu, Vioara Bara, Maria Miu, Ștefania Cenean, Nina Brumușilă, Adriana Grand, Bartha József, Dragoș Buhagiar, Cristi Rusu, Cosmin Ardeleanu, Dorothea Iordănescu, Irina Moscu, Adrian Damian, Romulus Boicu, Iuliana Vîlsan, Valentin Codoiu, Cristina Milea, Alina Herescu, Maria Nicola. Într-o ipostază mai puțin cunoscută, aceea de scenograf, se află și regizorul Silviu Purcărete. Ca semn de prețuire pentru munca și cariera sa, respect pentru valoare, și mai ales autenticitate, numele i-a fost trecut în albumul retrospectiv al Uniunii Mondiale a Scenografilor: WORLD SCENOGRAPHY 1990-2005. Horațiu Mihaiu mi-a vorbit despre  scenografie, teatru și viață, printre nostalgii și amintiri, despre cine, unde și cum i-a marcat cariera. Se consideră un om norocos și împlinit.

Monica ANDREI: Ați renunțat să faceți clădiri în spațiul unui oraș, v-ați îndreptat spre spațiul scenei de teatru, unde, pornind de la relația cu spațiul, ați creat o lume în multe spectacole prin decor și costume. Ce v-a determinat să faceți marele pas, adică trecerea de la arhitectură la scenografie? De ce ați ales scenografia?

Horațiu MIHAIU: Dintr-o mare dezamăgire față de arhitectură. Am iubit arhitectura și aș fi vrut să ajung un bun arhitect. Era în plin comunism și proiectam blocuri. Am făcut o sută douăzeci și trei de proiecte în toată țara, majoritatea de industrie. M-am reprofilat pe proiectare de fabrici și uzine. Nimic creativ. În această dezamăgire am căutat un refugiu pe care l-am găsit în teatru. Începând cu 1987, au fost trei ani de dat concursuri, ca să intru în teatru. În 1989 am fost admis, în urma concursului pe post de scenograf, la  Teatrul Național “Radu Stanca” de la Sibiu. Nu mă angajau când îmi vedeau diploma. Fiindcă aparțineam  de Ministerul Construcțiilor și nu aveai voie să te muți la Ministerul  Culturii. Așa era atunci. Am prins vremuri grele și întunecate. După ce am evadat din zona asta, am lucrat în teatrul de la Sibiu, unde era Iulian Vișa, regizor și teatrolog. Eu am rămas la secția “germană” pentru că știam limba, am fost șef acolo. Apoi m-am mutat la teatrul din Cluj, apoi la cel din Târgu Mureș, de la Târgu Mureș la Sfântu Gheorghe, apoi la Târgoviște, și înapoi la Sfântu Gheorghe, apoi, în sfârșit la Piatra Neamț. Am făcut și decor și costume, și regie de teatru, “teatru-imagine”, teatru non-verbal. Ca scenograf, am lucrat cu toate teatrele din țară, mai puțin la Craiova, la “Naționalul” din București, la Iași, la Timișoara. În rest, chiar și în teatre mai mici.

M.A.: Cum a fost relația dumneavoastră cu actorii cărora trebuia să le faceți costume?

H.M.: Sunt actori și actori. Unii, care acceptă orice soluție, alții se gândesc că sunt expuși, vor să-și mascheze defectele. Se poate colabora. În cea mai mare parte, nu am avut probleme. În foarte puține cazuri mi s-a cerut să strâmtez rochia, sau să o lărgesc. Am avut uneori discuție despre culori. Erau câteva actrițe care nu voiau să poarte anumite culori, sau era prea albă sau creolă, știți cum se zice, cochetărie feminină. În general nu am avut probleme.

M.A.: Costumul de teatru este altceva decât un costum pe care-l cumpără omul pentru o petrecere, aniversare sau orice alt eveniment.

H.M.: Pentru scenă,orice costum trebuie teatralizat. Adică pot merge într-un “second -hand”, cumpăr un costum, apoi îl fac pentru scenă. Nu vreau să se vadă că a fost cumpărat din “second-hand”, apoi aruncat pe un actor. Trebuie făcut ceva la el: schimbat nasturii, croiul, forma pantalonilor. Există diverse forme. Niciodată nu am cumpărat un costum din magazin, ca apoi să-l trântesc pe actor. Foarte importanți sunt croitorii de teatru. Sunt croitori speciali. Nu fac costume normale. Nu neapărat mai mari, ei lucrează în funcție de cerințele scenografului.

De exemplu, îi cer, ca rochiei să-i pună o trenă anume, mâneci largi, sau scurte, eventual strâmte. Trebuie să știe cum să îmbunătățească, sau să vină cu adaosuri la costum. La o rochie roșie pui un voal carmin, sau alb, sau un boa de pene, sau penaj, eventual flori, alte podoabe de vestimentație. E o întreagă construcție. Costumele, pe lângă textura materialului, nu neapărat de calitate excepțională, pot deveni fastuoase în scenă. Numai pentru scenă poți face un material banal să pară ceva fastuos. Important e să ai ochiul format, să găsești materiale care să arate într-un  anume fel.

Un alt exemplu: trebuia să fac un costum lucios argintiu, pe care l-am întărit dedesubt, i-am pus umeri, i-am făcut o coadă, i-am pus un coș pe spate în care i-am băgat o minge luminoasă. Arăta fantastic materialul, care costase foarte puțin.  De multe ori trebuie să ajungi să jonglezi cu materialele, pentru că ele sunt mult mai costisitoare și de aceea un costum de teatru costă mult. Pe lângă materialul de bază, apoi adaosurile  din alte materialele, poți ajunge la sume destul de mari pentru bugetul spectacolului.

M.A.: Vă prezentați în fața croitorului de teatru cu schițele de costume?

H.M.: Da, apoi după fiecare probă, căci actorul face două probe, până la finalul costumului proiectat pentru actor. Prima probă este doar pentru măsurători, urmează a doua, după ce costumul e aproape gata, și ultima probă, la final, adică costumul e gata, actorul poate intra în spectacol.

M.A.: Cât durează, realizarea costumului de teatru?

H.M.: Nu este o rețetă.De multe ori croitorul trebuie să facă repede toate costumele. Depinde de data premierei. Mai depinde și de data când începi să dai în lucru costumele pentru viitorul spectacol.

M.A.: Dați costumele în lucru când actorii intră cu textul la masa de lectură?

H.M.: Cam atunci, poate mai repede.

M.A.: Astăzi multe teatre propun ca spectacolul să fie gata, de la prima lectură până la premieră, în două luni. Reușiți în două luni să faceți toate costumele?

H.M.: Da. Totul depinde de secția croitorie a teatrului. Există croitori de damă și de bărbați. Au caracteristici fiecare în parte, dar și mod diferit de lucru.

M.A.: O fostă colegă de facultate îmi atrăgea atenția, încă din studenție, spunând-mi că omul de rând asociază scenografii cu niște bieți croitori. Vi s-a întâmplat să să fiți confundat cu un croitor?

H.M.: Oamenii nu cunosc sensul termenului “scenograf”, îl mai asociază cu cel de scenarist. Pentru ei scenograf sau scenarist e totuna. Sau unii scriu scenograf cu “ș”. Este o meserie colaterală, care este esențială teatrului. Este pe același nivel pentru conceptul regizoral.

M.A.: Omul de rând nici despre regie nu știe prea multe lucruri, nu-și definește termenul “regizor”. El vine la teatru pentru actor.

H.M.: Sigur, că da!

M.A.: Ați ajuns în teatru ca scenograf, apoi ați colaborat cu mari regizori de teatru: Mihai Măniuțiu, Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, Alexandru Dabija și mulți alții…

H.M.:Aș putea zice cu cine nu am lucrat: cu Victor Ioan Frunză, cu Tompa Gabor, cu Ducu Darie, fie iertat! Repet: am peste o sută douăzeci și trei de scenografii. Sunt mulți cu care am avut doar un spectacol, cum e Radu Afrim. Chiar dacă am lucrat doar un spectacol pentru mine a fost o școală. Fiecare regizor cu care am lucrat era o altă școală, avea  altfel de a vedea teatrul, de a vedea spectacolul, de a citi textul, de a interpreta estetic altfel. Dacă amintesc tot CV-ul, va fi lung interviul.

M.A.: Dincolo de școala la care erați supus, că nu e ușor să lucrezi cu un regizor, vă rog să-mi spuneți, dintre toți regizorii cu care ați lucrat care v-a marcat cel mai mult? Pe care-l păstrați în gând, în suflet, vă amintiți mereu de el?

H.M.: N-am decât un nume important: Silviu Purcărete. Am învățat de la el, cât n-aș fi învățat în zece școli. Am învățat cum se citește un text, cum se rezolvă scene, aveam amândoi aceleași gusturi, afinități față de culori, materiale, încercări de a simplifica, sau de a nu încărca multe lucruri.  Când am intrat în teatru, comisia care m-a validat, în urma concursului din 1989  a fost formată din membri: Dan Micu și Goange Marinescu, care au murit între timp, și Silviu Purcărete. În timp, Silviu Purcărete mi-a văzut primele spectacole, mi-a dat sfaturi, am lucrat împreună. Ele venea să-mi vadă spectacolele, eu mergeam să le văd pe ale lui.  Am păstrat această relație din 1989, adică de 36 de ani.  Ar mai fi important și regizorul Mihai Mănuțiu, fiindcă în primii ani, am lucrat patru sau cinci spectacole esențiale.

M.A.: Ați primit Premiul UNITER pentru un spectacol pe care l-ați făcut la Cluj, iar anul acesta vi s-a decernat Premiul UNITER pentru întreaga activitate în scenografie. Ce înseamnă acest premiu pentru dumneavoastră?

H.M.: Pe amândouăle consider foarte importante. Mulți spun: “ai luat Premiul UNITER și acum poți să mori… că n-ai valoare.” Au valoare  premiile UNITER. Îți validează munca. Sunt premii care se acordă în festivaluri, însă nu reprezintă munca pe o stagiune. Ca de exemplu, în Festivalul “Atelier”, care avusese loc la Teatrul “Andrei Mureșanu” din Sfântul Gheorghe, iar apoi s-a mutat la Baia Mare, se acorda și premiul pentru scenografie. Se mai acorda și la Festivalul Internațional de Dramaturgie Contemporană, care are loc la Teatrul “Sică Alexandrescu” din Brașov, pe scurt FIDC.

 În festivaluri premiile pentru scenografie se dau în urma competiției între cele zece spectacole. Premiul UNITER se decernează pentru întreaga activitate, sau la un număr de ani de carieră. Ar trebui să intre în calcul toate teatrele cu toate producțiile stagiunii, din acest motiv mereu sunt nemulțumiți.

M.A.: Și ați ajuns director de teatru. De la scenă, în birou printre hârtii, cu bani, acte pentru spectacole…

H.M.: Când am văzut că nu mai fac față, am plecat. De peste tot am plecat lăsând ușa deschisă.

M.A.: Ca artist, când ați devenit director de teatru, a deranjat că nu ați făcut parte dintr-un partid politic?

H.M.: Eu am avut noroc. Interimatul de la teatrul din Sibiu era pe considerente că știam limba germană. Conducând secția “germană” a teatrului, nu se implica nimeni din politică acolo.  De două ori am fost director artistic: la teatrul din Sfântul Gheorghe, iar la cel din Târgu Mureș a fost tot un fel de directorat artistic. Nu am avut probleme. Apoi la Târgoviște am fost tot director artistic, apoi consultant artistic. Nu am avut de-a face cu primăria, cu politica, cu banii, căci exista managerul teatrului.

M.A.: Care a fost cea mai mare satisfacție, sau insatisfacție, ca scenograf?

H.M.: Interesantă întrebare! Am făcut la Teatrul “Ariel” din Târgu Mureș un spectacol de animație, care se numea “Steps”. Era pur și simplu o fantă, pe un perete, unde vedeai picioarele actorilor, în funcție de cum mergeau, sau ce făceau, spectatorul intuia acțiunea, povestea. A ieșit un spectacol excepțional, care s-a jucat unsprezece ani, cu care am circulat pe la toate festivalurile din țară și din străinătate. Era un spectacol nonverbal, care nu avea nevoie de traducere, pentru că limbajul era universal. Din punct de vedere scenografic, era atât de simplu, ca imagine, pentru privitor, însă, în spate se afla o întreagă industrie, care ajuta la exprimarea mișcării picioarelor, a acțiunilor lor. Erau obiecte care circulau printre picioare, un exercițiu greu, dar extrem de frumos. Oriunde am fost în festival, era o bucurie pentru spectator, acest spectacol. Am ajuns în festivaluri unde ne-au cerut să mai jucăm spectacolul încă o dată, fiindcă se vindea bine.

Ca scenografie, o altă realizare și satisfacție a fost spectacolul “Săptămâna luminată” în regia lui Mihai Măniuțiu, prin 1995. Un spectacol făcut după piesa scurtă a lui Mihai Săvulescu. Mănuțiu a introdus elemente folclorice românești stilizate, ce păreau moderne, pentru că păstrau arhaicul și tradiționalismul românesc. Vizualizând puternic scenele, spectacolul avusese un impact puternic peste hotare.  Și cu acesta am circulat mult prin festivaluri în: Cehia, Franța, Finlanda, Egipt etc. Am mers peste tot. Acestea sunt spectacolele cu care am avut succes personal. Mi-au plăcut și foarte mult.

Mai amintesc spectacolul făcut cu Anca Bradu, “Antigona” cu o scenografie superbă, pe sufletul meu. S-a jucat mult în Ungaria la Debrețin.

Ca insatisfacție?  A fost un insucces, un eșec. Am încercat la teatrul din Cluj-Napoca un spectacol. Era o continuare la “Scrisoarea pierdută” a lui I.L. Caragiale. Domnul Vartic fusese director la teatru acolo, mă invitase acolo, nu mai țin minte cum s-a legat, însă spectacolul s-a jucat o singură dată. Era o catastrofă.

M.A.: Să vorbim despre cartea pe care ați scris-o: “Scenografi români contemporani”,  editată de Fundația Culturală „Camil Petrescu” ca supliment al revistei Teatrul azi (2022)

H.M.: Am scris-o cu gândul la scenografi. Sunt portrete de scenografi.

M.A.: Este o carte care rămâne în bibliotecă fiind utilă și cercetătorilor de teatru, dar și studenților. Cum ați ajuns să o scrieți?

H.M.: Cartea a avut mare succes. Studenții au primit-o bine. Scenografia e un fel de Cenușăreasă. Despre scenografie nu se scrie, sau se pomenește rar într-o cronică. Se amintește despre actori, regizori, poate despre autor. Florica Ichim m-a rugat la un moment dat, să mă apuc să fac portrete din punctul meu de vedere, ca scenograf, pentru revista Teatrul Azi. M-am enervat și am zis: scriu!

Scriu despre omul despre care nu a auzit nimeni, de la Botoșani, Mihai Pastramagiu, precum și despre alți scenografi despre care știe toată lumea. Este o carte care umple un gol în meseriile noastre. Eu am văzut spectacolele tuturor scenografilor cărora le-am făcut portretul în carte. M-am axat la fiecare pe ceea ce am văzut eu bun, frumos, interesant, la fiecare coleg scenograf, pentru că știu câtă muncă a băgat în opera sa.  Este păcat să nu se știe despre ei. Lumea nu crede că am văzut și spectacole proaste, sau geniale, sau care plictisesc.

Mi se cere volumul al doilea, despre tinerii scenografi.  A fost pandemie. N-am apucat să văd multe spectacole.  Degeaba mi se cere să scriu despre Oana Micu, premiată la Gala UNITER, în 2025, că nu am văzut spectacolele ei. Eu nu pot scrie despre ce nu am văzut. Eu vreau să văd cum evoluează un scenograf. Trebuie să aibă un minim parcurs artistic. Nu pot scrie despre un debutant, care are o scenografie, trebuie să aibă măcar patru, cinci sau șase. E greu până își creează fiecare un drum, mai ales un stil.

M.A.: Dincolo de teatru, ce face Horațiu Mihaiu, în vacanță, în timpul liber, când nu vede spectacole de teatru?

H.M.: Citesc. Vara o rezerv lecturilor adunate peste an. Citesc cărțile pe care le adun în cursul stagiunii, sau într-un an.De exemplu, acum citesc “Jurnalul” lui Mihail Sebastian. O carte absolut fabuloasă. Pentru această vară mai am și niște cărți polițiste.

M.A.: Filme nu vizionați?

H.M.: Cu să nu?

M.A.: Scenografie pentru film ați făcut?

H.M.: Da. Una. Pentru filmul “Chuck Norris versus comunism”, regia Ilinca Călugăreanu, o regizoare care a studiat în Anglia. Aș vrea să lucrez scenografie de film, dar nu mi s-a arătat. Am vorbit cu Hanno Höfer, apoi cu Marian Crișan, dar nu a fost să fie. Nu am făcut nici scenografie pentru spectacole de operă.

M.A.: Aveți un dramaturg preferat la care ați fi dorit să faceți scenografia spectacolului realizat după un text de-al lui?

H.M.: Un autor din zona germană mi-ar fi plăcut. Am făcut doar o scenografie pentru un spectacol cu text scris de Frank Wedekind și mi-ar fi plăcut să mai fac. Apoi mi-aș fi dorit să fac “Woyzek” de Georg Büchner, sau “Afară, în faţa uşii”, de Wolfgang Borchert. Nu pot forța un regizor, adică să-i spun, să facă cutare text, aștept să vină natural, să mă solicite regizorul. Să ia texte din dramaturgia clasică, adică dintre autorii la care aș fi vrut să lucrez în spectacol. Nu am mari obsesii cu autorii pe care nu i-am avut în lucru în scenă.

M.A.: După tot ce ați trăit în teatru: întâmplări, oamenii pe care i-ați cunoscut, mai buni sau răi,  (regizori, actori, scenografi), după munca pe care ați depus-o, anii de carieră, acum vă puteți declara un om împlinit?

H.M.: Da! O spun cu voce tare și cu inima deschisă. Am avut noroc chior. Trăgând linie, după toată cariera mea, cel mai important lucru a fost norocul. Consider că dacă  n-ai noroc, nu faci nimic în teatru. Chiar de la început, de la comisia aia despre care am amintit, care m-a validat pentru teatru, căci directorul de atunci era Tudor Popescu, căci din cei opt candidați care se înscriseseră la concurs, m-au luat pe mine, consider că am fost norocos. Un cuvânt greu a avut Purcărete. Am aflat ulterior de la Goange despre cum i-a convins spunându-le: “da, dar voi vreți să vină ala din orașul X  la Sibiu fiindcă este mai aproape de nevastă-sa, sau îl vreți pe ăsta care pleacă din Cluj și vine la Sibiu, ca să facă teatru?”

Silviu Purcărete i-a convins. A fost șansa mea. Un nebun, adică eu, care pleca din Cluj, nu mai voia arhitectura, venea la Sibiu să facă teatru. Un alt rol important a fost și a lui Tudor Popescu, care m-a susținut și el: “Cum adică? Ciulei, Bortnovski au fost arhitecți.” Și m-a angajat la teatru!

După 1980 comuniștii puseseră o mare strictețe: dacă aveai studii de inginerie nu mai puteai face studii de filologie. Așa erau rigorile atunci. Nu mă puteam apuca de altă facultate.

M.A.: O chestiune de destin!

H.M.: Eu zic, noroc! Noroc, că m-am născut la Cluj-Napoca. Noroc, că m-am născut în familia aia. Noroc, căa fost contemporan cu actorii ăia, cu filmele alea, cu muzica aia. De ce să nu fiu mulțumit? Mi se pare fantastic. Cred că a fost extraordinar ce mi s-a întâmplat. Până și ideea de a fugi de arhitectură și a mă arunca spre scenografie a fost ceva extraordinar în viața mea. Scenografie se făcea și la Facultatea de Arhitectură. Am avut un curs în facultate, cu noțiuni generale. Apoi m-am jucat cu studenții de-a scenograful. Aveam trupe de studenți la Cluj și eu le făceam decorul la spectacolele lor, folosind cârpe, sau cuburi, inventam mereu ceva acolo. Era un teatru de amatori. Apoi m-am pregătit trei ani, am dat concursuri până am intrat la teatrul din Sibiu.

De-a lungul carierei sale, scenografului Horațiu Mihaiu i s-au decernat premiile:

2025 – Premiul UNITER pentru întreaga activitate

2015 – Premiul (colectiv) la categoria “Cel mai bun spectacol”, pentru spectacolului“Clasa noastră”,  regia Anca Bradu,Kisvarda Szinhaz Fesztival

2002 -Premiul la categoria“Cel mai bun decor” la spectacolul “Un caine andaluz”- Festivalul Atelier Sfântu Gheorghe

2002 –Premiul la categoria “cea mai bună scenografie”, pentru spectacolul „Genocid sau ficatul meu e fără rost” la Festivalul de dramaturgie contemporană- Brașov

2000 – Premiul special al juriului pentru spectacolul “Steps”- Festivalul „Atelier” de la Sfântu Gheorghe

1999– Premiul la categoria “cea mai bună regie”, pentru spectacolul -“Steps” la Festivalul „Atelier” de la Sfântu Gheorghe

1999 – Premiul “Shakespeare Kingdom House” la categoria “Cel mai bun spectacol”, pentru spectacolul “Steps” la Festivalul „Atelier” de la Sfântu Gheorghe

1997 – Premiul Municipiului Râmnicu Vâlcea la categoria teatru, pentru spectacolul “Picasso Outlandos d’ amour”

1997 – Premiul la categoria “Cea mai bună scenografie” pentru spectacolul “Requiem” de L. Andreev de la Festivalul „Atelier”, Sfântu Gheorghe

1997 – Premiile revistei “Cuvântul” superlativele anului- teatru – pentru spectacolul “Picasso. Outlandos d’ Amour”

1996 – Premiul UNITER la categoria “Cel mai bun spectacol de teatru alternativ” pentru spectacolul cu piesa  „17 Acte cu Piet Mondrian„

1996 –Premiul la categoria “Cea mai bun regie și cel mai bun spectacol” pentru spectacolul„17 Acte cu Piet Mondrian„-Festivalul „Atelier” Sfântu Gheorghe

1990 – Premiul “Honour Prize” la  Festivalul de grafică Nasreddin Hoca- Akșehir (Turcia)

Foto: Horațiu Mihaiu Facebook