Luluţa şi Petrişor

Când plecă mamă-sa de-acasă, Petrişor avu o tresărire de nedumerire însoţită de o ridicare imperceptibilă de
sprâncene şi de umeri, cu mult mai firavă decât dacă ar fi auzit că prunul din faţa porţii a făcut mere. Nici de durată, nici straşnică nu-i fu mirarea. Se luă cu băieţaşii de vârsta lui, ce rupeau papucii bătând maidanele din
preajma satului lovind zeloşi nişte mingi dezumflate ca nişte băşici de porc ogârjite.

Când Florica plecă în lume, prin gospodării mirosea a vinete şi a ardei copţi, iar tulburelul începuse a înceţoşa minţile ţăranilor rufoşi, care-şi petreceau vremea pe podeţe în coada sapei, cumetrind în jurul paharelor slinoase pe care le dădeau peste cap cu repeziciunea şi pofta acelora cărora timpul nu le-ar mai îngădui să se bucure de savoarea gustului pişcăcios, desfăcător de limbi şi slobozitor de truisme nevinovate. Autobuzul o supse cu tot cu valiză şi cu sacoşa mare din rafie în pătrăţele roşii şi albastre, pe care abia o târâia după ea, şi-şi croi drum spre oraş printre lanurile de porumb şi grădinile de zarzavat. În oraş, un alt autobuz, mai mare şi mai frumos, avea s-o ducă pe femeie spre o destinaţie total necunoscută ei, cu alt fel de oameni, alt fel de limbă, alt fel de vin, alt fel de soare, alt fel de ploaie şi alte feluri de mâncăruri. Iar ea avea să ducă după sine mirosul domestic de ardei copţi şi vinete pârlite printre mătăsuri şi canapele colorate, printre porţelanuri şi cărţi, printre rochii şi pălării şi genţi de toate formele şi culorile şi pantofi Armani şi
Hugo Boss, printre vaze de flori şi candelabre elegante de cristal. Şi unde, în ciuda tuturor splendorilor pe care nu le imaginase vreodată, în ciuda scenariilor de viaţă ce i se desfăşurau în faţa ochilor în nuanţe de roz şi turcoaz, în ritmuri de salsa şi cha-cha-cha, în ciuda lipsei de griji care o năucea, atât de bună i se părea viaţa străinilor, în ciuda tihnei şi păcii, în ciuda bunăstării suverane de pe aceste meleaguri, ea era un pribeag între pribegi şi jupâneasă sărmană a băjeniei. Acasă totul rămăsese aşa cum Florica lăsase: soacră-sa hălăduind pe uliţe, mânând vaca la cireadă ori copilind
roşiile, Petrişor bătătorind aceleaşi poteci cu fârtaţii de şotii, Luluţa dând de mâncare la găini, raţe, porci ori făcându-şi temele pentru şcoală, iar Ghiţă mulţumit că se poate bucura de dulcea viaţă campestră şi de libertate, ca un holtei. Vântul tot bătea, Siretul tot spre Dunăre gonea ca un veşnic îndrăgostit, şoseaua spre şcoală şi spre dispensar tot neasfaltată era. Doar ea, făptura ei subţire, era o amintire pentru ceilalţi. Vecinii şi neamurile nu conteneau cu laudele şi aprobările: Cî bini o mai făcut Florica sî pleci! Ci-ar fi făcut Luluţa şî Petrişor fărî o para? Cî săracu’ Ghiţî iaca n-ari noroc! Nu găsăşti omu’ uşor în calicia asta di la noi un loc di muncî mai acătărea di pi urma căruia sî-ş’ poatî creşti copchiii. Ş-amu şî fimeili pot pleca în lumi, la muncî. Cî şî Lenuţa lu’ Calimachi, ioti, ci bini o duci: îi la Paris, la nişti moşnegi di cari îngrijăşti şî-i trimiti bani lu’ bărbat-su sî ridici casî cu etaj şî la prunci sî facî şcoli. Aţ’ văzut ci casî o făcut din bani’ pi cari-i trimiti ea?

O lăudau cumetrele şi gospodarii pe Florica! Lauda era însă împănată de cuvioasa invidie, ca toată grija pe care i-o
duci celui ce se-ajunge. Tare ar fi vrut ei să ştie cum o duce Florica în ţara aceea îndepărtată: ce mănâncă, pe unde se
plimbă, ce rochii şi pantofi poartă? Te-ai pomeni că şi-a tras şi vreo pălărie aşa cum văd ei la televizor, în filmele
străine. O şi vedeau pe terasa unei cafenele picior peste picior, cu o cafea în faţă şi o ţigară între degete, cu pantofi cu tocuri cui. Şi tare se mai temeau ele pentru Ghiţă cari, săracu’, suferî di doru’ ei. Cum îl prindeau pe Petrişor pe
drum, cum îl încolţeau cu întrebările: dragu’ ţaţii, da’ ţîi nu ţî-i dor di mămucî-ta? Îţ’ faci Aglaia barabuluţî pi plitî
cum îţ’ făce ea? Uiti ce-ai slăbit, mâncati-ar mama! Reuşăşti tac-tu sî ţânî loc şî di mamî? Ti mângâi’ el câteodatî aşă
cum făcea mamî-ta? Ea cân’ vine-acasî? Vini di Paşti? Şî ci-ţ’ aduci? Atunci ai sî umbli ca un paşî, înţolit cu bulendri din
ţări străini. Când Luluţa îl găsea pe Petrişor devorat de tristeţe, plângând de dorul mamă-sii pe pragul bucătăriei de
vară, în care puii şi găinile se urcau nestingheriţi pe masă laolaltă cu vreo trei mâţe tărcate, îl lua pe după umerii
mărunţi şi-l mângâia pe creştet, trăgându-l spre ea cu tandreţe. Îi simţea mâhnirea şi ştia că preţul pe care ei
doi trebuiau să-l plătească nu era unul de doi lei şi-o vară lipsă. Deşi nu putea ghici ce va fi, când se gândea la viitorsimţea o amăreală în toată făptura ca atunci când, ducând gâştele la păscut pe marginea şanțului, confunda măcrişul cu pelinul. Tăcea supusă tristeţii şi stătea aşezată acolo cu el, pe pragul bucătăriei, privind prin mâţe, pui şi găini, cu capul lipit de capul lui, de parc-ar fi vrut să-i transfere un pic din puţinul ei de putere. Băiatul primea gândurile şi căldura ei pe neştiute, ca pe un râu de lumină ce trebuia să-l călăuzească în labirintul sumbru al trăirilor sale.

— Cum îţ’ mergi, Petrişor?
— Bini, ţaţî Catincî. Da’ matali?
— Iaca, mă duc la ţântirim olecuţî. Da’ voi ci mai faciţ’? Vă şădi alături bunicî-ta Aglaia?
— Ţaţî Catincî, bunica ni îngrijăşti ca pi ochi’ din cap. La fiicari sfârşât di săptămânî ni taie câte-un puiuţ şî ni faci mâncăricî di cartofi şî borşuleţ di pui.
— Deh, măi Petrişor, parcî ti văd măi feţuit, i-adivarat. Şi ţata Catinca îl cântărea din ochi iscoditoare vrând să
se convingă că era aşa cum zicea băiatul.
— Sî vă rugaţ’ darî pentru ea. Da’ Ghiţî vă poati ţâni loc şî di mamî?
— Da, ţaţî Catincî. Tata îi mereu cu noi. Ni taie lemni, munceşti pi câmp, adunî fân pi iarnî pentru vacî, râneşti la porci, puni murături şî…
Uitătura de vulpe bătrână a ţaţei Catinca mai că nu muşca.
— Da’ mamî-ta cân’ vine-acasî? Di Paşti vini?
— Mămica ari mult di muncî. Străini’ la cari munceşti o preţuiesc tari, cî-i harnicî şî priceputî. Şî-i dau bani mulţ’ sî facim casî mari şî sî ni poarti pi noi, pi mini şî pi Luluţa, la şcoli. Da’ vini şî di Paşti, şî di Crăciun acasă.
Cî i-i dor di noi. Ş’-atunci o să ne-aducî ciocolatî străinî, toati bunătăţâli de-acolo, adidaş’ şî blugi şî geci originali.
La acestea, toţi boii ţaţei Catinca fugeau iute de-acasă şi-ncepeau a scormoni furioşi ţărâna cu copita, iar boiul ei se prefăcea într-o acreală ca murăturile oţetite pe care Florica le arunca după o iarnă lungă. Îşi mişca ochii chiompi a pică, după ochelarii cu lentile groase, iar buzele subţiri şi vineţii i se încordau într-o grimasă rânzoasă, care mărea negul dintre buza superioară şi nasul coroiat ca al unei vrăjitoare.
— Sănătati, ţaţî Catincî! Iar dac-ai nevoie di ajutor, ţ-om fi sprijân şî eu, şî Luluţa, şî bunica.
Şi Petrişor se îndepărta cu un nod de tristeţe în gât, bucuros însă că dezamorsase bomba de răutăţi a vecinei lor.
— Ei, Petrişor, mi-o zîs ţata Catinca cî tari mai eşti sfătos şî bun. Şî mai zâci cî eşti vorbăreţ şî cî sî vedi cî-ţ’ mergi bini, chiar dacî mămica nu-i aici, cu noi. Bravo, Petrişor! Eşti un băiat mari de-acum!

Luluţa îl pupa vârtos şi-l strângea în braţe drăgăstos, mulţumită că frate-su găsise o cale de a-şi preface tristeţea într-o fortăreaţă care-i apăra inima. Căci ţata Catinca, la fel ca şi încă alţi câţiva săteni, în loc să-i prindă la înghesuială, după cum i-ar fi plăcut, nu reuşise decât să se oţetească mai tare şi să lâncezească în propria ei sărbezime,
umplându-şi sufletul de obidă.