Lambada
De câteva luni fac voluntariat la un centru pentru vârstnici. Câte o zi pe săptămână. Azi este prima zi când o însoțesc pe Margaret la spital. Margaret are 85 de ani, iar energia ei ar putea să-i rușineze pe unii de 40. Îmbrăcată într-un deux-pièces liliachiu, cu o eșarfă elegantă în jurul gâtului, pare mai degrabă pregătită pentru o ieșire la Royal Opera decât pentru o vizită la spital.
Are o programare pentru un X-ray la genunchiul drept. De câteva zile se plânge că o doare, că nu mai poate păși bine, dar refuză categoric să folosească bastonul. Când i l-am oferit, mi-a zâmbit ștrengărește și mi-a spus: „Draga mea, dacă mă vezi tu pe mine cu bastonul, înseamnă că m-am predat. Și încă nu sunt pregătită.”
Am pornit spre spital cu un ușor nod în gât. Margaret pășea încet, dar sigur, sprijinindu-se de brațul meu. Când am ajuns în fața spitalului, s-a uitat hotărâtă spre intrare, apoi spre lift.
“Liftul?” am întrebat cu speranță.
“Nici gând! Vreau pe scara rulantă. E mai amuzantă. Mă face să mă simt ca-n mall. În plus, mă țin de balustradă ca o lady.”
Mi s-a strâns stomacul. Genunchiul ei dădea semne de slăbiciune la fiecare pas, și ideea că ar putea cădea pe scara rulantă mă terifia. Am început să transpir. Mi se părea că inima îmi bate până în urechi. O țineam de braț și-i simțeam pașii mici, nesiguri. Și atunci, în liniștea tensionată din holul spitalului, se aude soneria unui telefon: Lambada.
Melodia plină de ritm a vibrat prin aerul steril al spitalului și ne-am oprit amândouă. Margaret a zâmbit larg, iar eu am avut un flash din copilărie: olimpiada de mate, trupa veselă din față blocului în care vreo douăzeci de țânci de toate vârstele săreau coarda sau jucau țară-țară-vrem-ostași, roșiile lipite pe pereții poștei drept răzbunare pentru galețiile cu apă pe care factorii poștali ni le făceau cadou, jocul de-a v-ați ascunselea. Apoi Revoluția, fuga lui Ceaușescu, teroriștii, Timișoara, eu la 15 ani, 1989… Toate se înghesuiau într-un labirint de amintiri albastre.
“Awww, Lambada! a exclamat Margaret. Îți vine să crezi că soțul meu, Richard, a lucrat la procesul Lambada?”
“Serios?” am întrebat, imediat curioasă.
“Da! Era avocat în Londra și echipa lui a fost chemată ca parte consultativă în procesul intentat trupei Kaoma de către Los Kjarkas. Un scandal internațional, dragă! Kaoma a furat efectiv melodia celor de la Los Kjarkas, un grup din Bolivia. Se pare că au luat melodia „Llorando se fue” și au transformat-o în hitul verii, fără să le ceară permisiunea.”
Povestea mă prinse în mreje iar Margaret dădea semne de oboseală, așa că înainte de a începe provocarea urcării cu scara rulantă, ne-am așezat pe una dintre băncile ce impinzeau holul impresionant al spitalului.
“Și ce s-a întâmplat? Cum a fost procesul?”
“Richard venea acasă seara și-mi povestea toate detaliile. Se pare că avocații Kaoma susțineau că linia melodică era inspirată, nu copiată. Dar Los Kjarkas aveau dovezi: înregistrări originale, drepturi de autor înregistrate încă din ’81. Și, cereau compensații. Zeci de milioane! Îți dai seama, o trupă sud-americană mică, împotriva unei case de discuri europene uriașe! Au fost audiați muzicieni, au fost aduși experți în muzicologie care au demonstrat că cele două melodii sunt aproape identice. Un martor al acuzării, un muzicolog celebru, a cântat chiar la acordeon în sala de judecată, pentru a arăta identitatea motivului muzical.”
Am izbucnit în râs, imaginea unui domn în costum cântând Lambada la acordeon în tribunal fiind prea de tot. Să fie adevărat? Ori Margaret fabulează?
“Și? Ce s-a decis?”
“Los Kjarkas au câștigat. Kaoma a fost nevoită să recunoască sursa melodiei și să plătească despăgubiri. Nu s-a făcut publică suma, dar îți spun eu, nu a fost mică. Richard era fascinat. Spunea că rar vezi justiția muzicală triumfând așa.”
Margaret a chicotit, apoi a adăugat:
“După proces, Richard s-a apucat să învețe spaniola. Zicea că poate dacă o învăța mai devreme, ar fi avut o pledoarie mai convingătoare.”
În timp ce urcam scara rulantă, un tânăr s-a împiedicat în spatele nostru, și-a scăpat telefonul și aproape că a alunecat. Margaret s-a întors spre el și i-a spus:
“Dragule, dacă tot cazi, măcar fă-o cu grație! Eu mă țin bine!”
Tânărul a râs și i-a răspuns:
“Dacă mai am o viață după asta, jur că o s-o trăiesc precum dumneavoastră.”
I-am mulțumit cu privirea, iar el mi-a zâmbit. În definitiv, nu ai cum să te superi pe o bunicuță jovială care nu doar pare, dar chiar este interesantă.
La radiologie, în sala de așteptare, Margaret a început să povestească cum, în anii ’70, mergea cu Richard la petreceri în pivnițe londoneze. „Toți dansau ca-n transă”, mi-a spus, „și la un moment dat, Richard a fost provocat la un concurs de dans de un cubanez care susținea că britanicii nu au ritm. Așa că soțul meu, care era rigid ca un par, și-a scos pantofii și a dansat desculț pe ritm de salsa. Am râs o săptămână.”
O tânăra îmbrăcată într-un costum de spital, vișiniu, apare în față noastră: “Margaret Davies?” “Prezentă, domnișoară! Și încă vioaie” spune Margaret pe repede înainte. Apoi, privind spre mine: “Dacă întârzii, să știi că am fugit cu radiologul. Radiologii ăștia scanează totul, chiar și gândurile.” Și îmi face cu ochiul.
Am râs cu poftă, iar până a revenit, am primit mesaje de la două prietene care mă întrebau ce mai fac. Le-am scris doar atât: „Îmi reîncarc sufletul cu Margaret. Revin cu povești.”
După x-ray, și după încă o provocare pe scara rulantă, Margaret m-a întrebat: “Ți-a fost frică?”
Am oftat: “Îngrozitor de frică. Dar m-ai făcut să uit de asta. Cu Lambada ta și acordeonul muzicologului…”
Mi-a strâns mâna cu blândețe: “Viața e o scară rulantă, draga mea. Uneori urci cu teamă, alteori cobori râzând. Important e să nu rămâi blocată.”
În drum spre ieșire, am oprit la Costa să ne luăm câte o cafea.
“Pentru o cafea decentă și pentru amintirile din tinerețe”, spune Margaret. “Știi, prima dată când am băut cafea am crezut că e un soi de leac amar de la farmacie. Am scuipat-o în chiuvetă și i-am zis surorii mele: Nu pot să beau mocirla asta! Acum, nu pot trăi fără.”
Am savurat cafeaua împreună pe o bancă din fața spitalului. Am tăcut câteva minute bune, îmbrățișându-ne gândurile, amintirile, emoțiile, bucuria soarelui, într-o tăcere caldă, densă. Margaret mi-a spus la final: “Să nu uiți niciodată, draga mea: oamenii ca noi nu sunt făcuți pentru a sta pe margine. Noi trebuie să dansăm. Și dacă viața ne dă o melodie, o dansăm, chiar și cu un genunchi dureros.”
Astăzi a fost o zi de poveste, o zi cum n-am mai avut de mult. Margaret mi-a luminat ziua cu povestirile ei, cu râsul ei, cu prezența ei vie. A fost o aventură care m-a făcut să uit de depresia care mă apasă de luni bune. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că fac ceva cu sens, că sunt conectată la viață. Da, încă am momente de tristețe, dar azi, în spital, cu Lambada răsunând și Margaret râzând în hohote, am simțit că încep să revin. Voluntariatul nu doar că o ajută pe ea, dar mă vindecă și pe mine. Și da… chiar cred că o să fie bine.
Imagine: Sonja Kalee, Pixabay
Răspunsuri