Sala Boltită Din Stejar

2025. Inteligență artificială avansată, realitate virtuală, senzori portabili inteligenți, drone de transport și taxiuri aeriene, etcetera, etcetera… și uimirea mea firească, la mângâierea ideilor ce par că vin, năvală, cu îndrăzneală și candoare peste creasta pământului. Desi, eu, mică și încă neconvinsă în cea mai mare parte, adun încă fragmente și bucățele din ceea ce ursitele ecuațiilor cu necunoscute au îmbinat și dezbinat sub zorii iubirii și apusurile mirării. Iar în timp ce zodia vitezei m-a provocat emoțional, mental, sufletesc, financiar, și artistic, mi-am rătăcit piciorul pe-un crâmpei de alean, păstrat cu grijă în buzunarul sufletului, taman de pe vremea în care alergam vioaie, dansând și îmbrățișând lumina dimineții cu bucuria copilăriei, pe valea Malului, cântând refrenele soarelui. Le-am lăsat să îmi odihnească gândul, mintea și inima, atunci când pietre stâncoase s-au prăbușit peste fluviul zilei, bolborosind horoscoape și ghicitori oarbe, la porțile lui “a fost odată ca niciodată”. Să-l renască, atunci când noi răsărituri ne croiesc fiecăruia drumuri de speranță, peste cumpănă și deznădejde. 

Ciripitul păsărilor, în diminețile de iunie, păstraseră același refren în ultimii ani. Doar gândurile modelau, din ce în ce mai îndrăzneț, planuri de călătorie: undeva departe de lumea dezlănțuită. Așa percepeau ochii minții junglele urbane neatinse încă, în care, probabil caii verzi nechezau cu avânt pe pereții idilici ai fantasmelor. Febril, tacticos și cu ambiție, rezolvând partea de documentare, administrație și învățarea unei limbi cu totul străine, am șters caii, idila și fantasma, rămânând cu verdele, căruia i-am adăugat iarba talanților, luând mai apoi calea nomazilor într-un mâine plin de nădăjduință.   

 A fost odată ca niciodată, în zilele lui două-mii-treisprezece, un băiat într-o țară tare îndepărtată, atât de îndepărtată, încât și internetul făcea nazuri, încețoșând uneori transmisia video. Pe atunci, eu, fata din poveste, încă nu înțelegeam bine mecanismult convorbirilor la distanță, dar, cu răbdare și încredere, învățam din mers, în timp ce băiatul acela chipeș cu ochi strălucitori de mărgăritar, rotunjea cuvintele într-un ton cuceritor, cu iz politicos și amabil, invătându-mă cuvinte și expresii noi în noua lingua franca, captivându-mi curiozitatea cu povești exotice adunate de printre masivii muntoși ai Asiei. Și tot de acolo, îmi unduia melodii cu tonalități neauzite până atunci, fascinându-mă pe un teren artistic în care șezătorile noastre de pe “messanger” deveneau din ce în ce mai impresionante și memorabile.   

Cum v-ați cunoscut? Mă întreabă cu o voce gravă domnișoara Brown, ofițerul Home Office-ului, într-un fel ciudat, de parcă m-ar fi certat.     

Ne-am cunoscut în online. Un spațiu aparent rece, dar care, uneori, poate adăposti cele mai vii întâlniri. Pe Facebook, într-un grup de matematică, acolo unde formulele plutesc între oameni ca niște fire invizibile ce leagă mințile înaintea inimilor. La început, au fost doar probleme. Probleme de rezolvat, desigur. Întrebări, demonstrații, răspunsuri lăsate în comentarii. Dar fiecare ecuație devenea un pas spre celălalt. În tăcerea calculată a cifrelor, s-a strecurat curiozitatea. În logica riguroasă a matematicii, a prins viață dialogul. Nu a fost o poveste cu artificii. A fost o descoperire lentă, aproape tăcută. Ca și cum două suflete s-ar fi recunoscut mai întâi prin rațiune, apoi prin vibrația sinceră a cuvintelor. Am început să vorbim dincolo de formule, despre ce ne place, ce ne inspiră, ce visăm. Acolo, între o integrală și o identitate trigonometrică, a încolțit ceva simplu și curat. O legătură. O liniște. Un sentiment că viața, chiar și în mediul virtual, are un fel ciudat de a aduce împreună oamenii care se caută fără să știe. După luni de conversații purtate între cuvinte scrise, simboluri și pauze care spuneau mai mult decât propozițiile, a venit ziua. Ziua în care ceea ce fusese virtual, tăcut și matematic a prins carne, respirație, privire. Ne-am întâlnit în România. În locul acesta de răscruce, unde timpurile par că nu trec, ci se împletesc. El a traversat mările, continentele, fusurile orare și îndoielile, cu pași hotărâți și suflet deschis. Nu pentru o vacanță. Ci pentru a mă cunoaște. Cu adevărat. Când l-am văzut, nu m-am mirat. Nu a fost uimire, ci recunoaștere. Ca și cum timpul s-ar fi răsucit discret înapoi și ne-ar fi adus la o reîntâlnire, nu la o premieră. Era acolo, în ochii lui, ceva familiar. O privire din altă viață. Un gest dintr-un vis vechi. Am simțit că știu cine este. Sau, mai bine spus, că îmi amintesc. Mi-a venit în minte povestea bunicii, mama tatălui meu, care spunea că sângele nostru are drumuri lungi în urmă: că străbunii mei se trăgeau din pământuri îndepărtate, din Uzbekistan, poate chiar din inima munților din Afganistan sau văile din Tajikistan. Poate de acolo venea senzația aceea ciudată, tulburătoare, de deja-vu. Nu ne-am spus multe atunci. Nu era nevoie. Ne-am zâmbit în inimi, unul altuia. Ca doi oameni care nu se întreabă „cine ești?”, ci își spun fără cuvinte: „Ai ajuns. Te-am așteptat.” Și poate că, uneori, distanța nu e măsurată în kilometri, ci în timp. Iar timpul, când vrea, știe să aducă oamenii împreună exact când trebuie.  

Se făcu liniște. Un fel de tăcere densă, ca înaintea unei ploi neașteptate. Domnișoara Brown, ca trezită brusc dintr-un vis sau poate doar dintr-o oboseală veche, mormăi, cu un soi de reproș: Bine. Și acum de ce nu-l aduci tu la tine în țară? Doar ești româncă! Acolo ar trebui să faci reîntregirea familiei. 

Am amuțit. Nu de teamă, nici de vinovăție, ci de mirare. Pentru că în mine, răspunsul era deja viu, dar nu găsea încă forma cuvintelor potrivite. 

Eu trăiesc aici. Aici muncesc de ceva vreme. Aici îmi plătesc impozitele, contribui, îmi port de grijă și port și altora. Aici m-am stabilit, nu doar fizic, ci cu tot ce sunt. Cu alegerile mele, cu speranțele mele, cu rădăcinile noi pe care viața mea le-a crescut. Aici am învățat ce înseamnă să fii independent, să clădești ceva de la zero. Această țară m-a primit și eu, la rândul meu, am primit-o în mine. Și apoi, un soț nu e un bagaj pe care să-l mutăm după eticheta de pe pașaport. Un soț e parte din viața mea, parte din sufletul meu. Un soț nu se „aduce” ca un obiect, ci se așază alături, acolo unde e viața noastră împreună. 
Și viața mea, în acest moment, este aici, în Regatul Unit. Nu refuz rădăcinile mele românești. Le port cu drag. Dar o casă nu înseamnă doar locul în care te-ai născut. O casă e locul în care trăiești cu sens. Și în casa mea de acum, aș vrea să fie și el. Nu ca oaspete. Ci ca soț. Pentru că iubirea, dacă e adevărată, merită un loc unde să se odihnească, împreună, nu la distanță. 

Foarte curios, rostește domnișoara Brown, cu un zâmbet ce nu atinge ochii. Tu ești creștină, iar el musulman. Cum se împacă asta? Și… copii? Vă doriți? Pentru că musulmanii vor neapărat copii. Cum veți face? 

Pentru o clipă, am simțit cum întrebările nu se mai așază între noi ca punți, ci ca niște cuie bătute cu forța într-un lemn care nu le mai poate primi. I-am răspuns simplu, fără defensivă, dar cu un strat subțire de durere în glas: A avea sau nu copii nu definește dragostea noastră. Eu am deja copiii mei, crescuți cu drag, cu răbdare, cu nopți nedormite și inimi pline. Poate vom avea și împreună, poate nu. Dar nu va fi o tragedie. Dragostea adevărată nu e condiționată de naștere, ci de prezență.  

Dar domnișoara Brown își înfige vorbele ca niște sulițe: Dar tu ești trecută de 40 de ani! Nu mai poți avea copii! Ar trebui să știi, doar ești asistentă medicală! 

Pentru o clipă, aerul din încăpere a devenit dens, ca într-un vis în care nu poți fugi. M-a înfiorat tonul. Nu întrebarea. Ci obraznicia. Acea formă de dispreț mascată în superioritate, acel fel de-a te răni în numele „realismului”. Am ridicat privirea, nu vocea: este posibil ca o femeie să aibă copii și după 40 de ani. Corpul nu are calendarul altora. Iar sufletul… cu atât mai puțin. Fiecare poveste e unică. Nu putem reduce viața la o statistică.  

Dar domnișoara Brown, roșie de furie, îmi aruncă replica finală ca pe o piatră în apă adâncă: Nu mă crede idioată! 

Și acolo, în liniștea care a urmat, nu am mai găsit cuvinte. Nu pentru că nu le-aș fi avut. Ci pentru că nu merita să le rostesc în fața unei astfel de agresiuni învelite în uniforma autorității. În mine, însă, ceva s-a strâns. Nu de frică, ci de revoltă. Pentru că demnitatea nu strigă. Ea tace. Dar nu uită.  

*** 

Odendisa! Odendisa! Trezeste-te! Vocea surorii mele îmi străpunge visul ca o suliță bine țintită. Este târziu. Trebuie să ajungem la întâlnirea femeilor din sala boltită din stejar. Vor fi acolo toate luptătoarele din Birka! 

Deschid ochii greoi, ca printr-o ceață groasă de amintire și uitare. Mă uit la ea, cu chipul acela aspru și puternic, cu împletituri groase în păr, cu ochi tăiați ca toporul în gheață, și nu o recunosc pentru o clipă. Sau poate… o recunosc din altă viață. Mormăi buimacă, fără să gândesc prea mult: Le trimitem un email… și mai bine facem întâlnirea pe Zoom. 

O tăcere ciudată se lasă în odaie, grea ca o piele udă. Sora mea se uită la mine cu mirare și teamă, de parcă aș fi rostit un blestem: Alas, ce spui tu acolo, draga mea Odendisa? Ce este… “Zoom”? Ce ai visat? 

Și-atunci, în acea clipă suspendată între două lumi, am înțeles. Am visat. Sau poate am trăit. Sau poate… am fost purtată. Într-un timp îndepărtat, într-un viitor cu sticlă și lumină albastră, cu ecrane care răspund la glas și orașe care nu dorm niciodată. Am „pipăit” virtualul anului 2025 cu mintea, cu sufletul, cu tot ce sunt. Am văzut femei libere, care se adună fără sabie, dar cu idei, care conduc fără paloș, dar cu inteligență. Am trăit un prezent în care o întâlnire nu cere călătorii, ci doar un clic. Un prezent în care vocea mea putea traversa continente în câteva secunde. Un prezent în care nu eram doar Odendisa, o luptătoare din Birka, ci și o visătoare, o creatoare, o femeie modernă. Dar acum… aerul miroase a lemn ars și lut. Pământul rece îmi mușcă tălpile. Iar dincolo de zidurile casei, se aude chemarea tobelor. Suntem în anul 825. Iar aici, în Birka, nu există internet. Nici Zoom. Nici egalitate. Doar ierni lungi, onoare, scut și sânge. 

M-am ridicat încet, cu o înțelepciune stranie în piept. Poate că visul a fost o amintire viitoare. Sau poate o promisiune. Dar astăzi, îmi voi pune coiful. Și voi merge în sala boltită din stejar. Cu gândul că într-o zi, într-un alt timp, Odendisa se va întoarce. 

© Simona Prilogan, iunie 2025, Hunedoara