În dialog cu artistul-sculptor Eugen PETRI _Între presa globalizării şi omul-contrabas 

INTRO

Răsfoind minunatul album pe care l-am primit de la artistul Eugen Petri, mi-au atras atenţia două sculpturi care, în viziunea mea, ar reprezenta cele două laturi ale oricărui artist preocupat de arta sa, raportată la contextul social în care îşi desfăşoară activitatea. În cazul lui Eugen Petri avem, pe de-o parte, această Presă a globalizării (andezit, 2013) care ne supune la a privi starea de fapt din perspectiva unei sculpturi monumentale, presiunea, strânsoarea cu care ne cuprinde un context social, din chingile căruia este greu de evadat. Iar pe de altă parte, îl avem pe Omul Contrabas (bronz, 2005) care vine să contrabalanseze socialul întunecat cu natura umană autentică, prin minunăția de a ne raporta la un corp muzical, mişcător, dătător de creaţie şi sunet armonios. Prin urmare, putem avea totuşi speranţa că presa globalizării nu ne va putea strivi trupul celebrant al vieţii… Regăsim aici o complementaritate prin antiteză.

Cred că sculptura reprezintă o relaţie intimă cu pământul. De fapt, o împământare a trupului, a ideilor proprii prin arta manuală de anvergură, un dialog cu viscerele tectonice ce îngăduie sculptorului ca, prin misia lui precisă, să creeze legătura cu cerul prin construcția unui obiect în ascensiune. Arta sculpturală monumentală este cea mai în măsură să ofere spre dezbatere subiectul liantului dintre cer şi pământ, prin intermediul omului. Un simbol brâncuşian, o coloană a infinitului grăitoare de adevăr universal.

Personalitatea sculptorului Eugen Petri este greu de descris prin însăşi complexitatea ei, aflându-se la graniţa dintre artistul magnific, cu o forţă extraordinară de a crea sculpturi monumentale alambicate, greu de realizat pentru ochiul necunoscător, însă pline de simbolism şi reverenţă adusă anumitor aspecte de ordin societal, şi omul Petri, plin de umor şi ironie (,,sunt un tip cu un simţ al umorului puternic, moştenit de la bunicul meu”), o persoană extrem de cultivată, cu o vastă experiență de viață, cu care poţi dezbate deschis orice temă de interes.

Pentru a afla mai multe despre această personalitate marcantă a sculpturii româneşti, l-am invitat pe domnul Eugen Petri să ne răspundă la o serie de întrebări despre activitatea sa profesională.

Ana Nedelcu: Sunteţi sibian. Cum aţi ajuns la Ploieşti? Care a fost conjunctura?

Eugen Petri: Încep prin a-ţi spune că interviul acesta va fi purtat în nuanţa care mă caracterizează, adică de umor. (râde) Mereu am fost un tip cu un simţ al umorului puternic, moştenit de la bunicul meu, care a fost un savuros în chestia asta. Şi eu, la rându-mi, văd că mă potrivesc într-un fel cu ideea aceasta de a îmbina umorul şi viaţa, dar nu în sensul de a privi viaţa superficial, ca pe o scenetă burlescă, umoristică, ci mai degrabă mă gândesc că ea trebuie trăită intens, strecurându-i aspectul acesta de umor care face existența mai picantă. Şi auto-ironia face parte din acest context, pentru că oferă dovada inteligenţei. Prin urmare, ca să pornim în această cheie, cum îi zic eu, m-am ,,măritat” în Ploieşti. (râde) M-am născut la Sibiu, iar în anul `85 am venit aici, când am intrat concomitent la facultate în Bucureşti, după care ne-am luat şi … ,,bă, te-ai dus la gazari…”, vorba tatălui meu. (râde)

A.N.: Care ar fi diferenţele între Ploieşti şi Sibiu?

E.P.: La început nu m-am gândit la diferenţe, ci mă vedeam într-un fel mândru de admiraţia pe care mi-o arătau cei de aici precum că sunt ardelean, sibian. În timp, ca urmare a legăturii cu oamenii locului, cu circumstanţele, cu evenimentele, am început să văd tot mai multe diferenţe: ,,Uite cum este acolo şi uite cum este aici”, referitor la cultură, la verticalitatea oamenilor, la cuvântul dat, care pentru mine era o ştampilă cu foc moştenită de la tata, că atunci când ai zis ceva, trebuie să te ţii de cuvânt. Lucrul acesta nu l-am întâlnit aici foarte des, iar când am dat de el, a fost de la nişte oameni de mare clasă şi care, desigur, rezonau cu mine şi mă admirau. Dar în rest, per total, cam una zicem şi alta facem. Mulţi m-au întrebat: ,,De ce ai venit aici şi nu te-ai mutat acolo?” N-am reuşit din cauza circumstanţelor familiale. Şi având atelierul aici, unde să te mai duci? Sunt foarte fericit însă că fiica mea cea mică este actriţă la teatrul ,,Radu Stanca” din Sibiu – back to the roots ca să zic aşa. Este angajată acolo, joacă în piese, are roluri principale. Aşadar, mor liniştit că cineva s-a întors acolo de unde am plecat eu cu gândul de a avea altă perspectivă în viaţă. Şi am avut perspectiva mea pe care mi-am împlinit-o într-un mod extraordinar.

A.N.: Personal, rezonez cu spusele d-voastră. Am lucrat ca voluntar în cadrul Capitalei Culturale Sibiu 2007 şi am avut o experienţă fantastică, de îmbogăţire personală şi profesională, lucrând pe proiecte de artă, cultură şi turism.

A.N.: D-le Eugen Petri, aveţi o carieră impresionantă în spate. Putem afirma fără ezitare că sunteţi o somitate în domeniul artistic al sculpturii monumentale din România, dar şi de peste graniţe. Aţi obţinut Marele Premiu ,,Constantin Brâncuşi” pentru sculptură, acordat de NiramArt Madrid, Spania. În ce an aţi obținut acest premiu?

E.P: Prin 2010 cred că era. După experienţa din Pietrasanta – Italia. Aceasta a fost experienţa vieţii pentru mine. Am fost selectaţi din 42 de sculptori, iar eu, fiind membru al Royal British Society of Sculptors din Londra, am câştigat o rezidență de trei luni în Pietrasanta, locul unde a sculptat Michelangelo, de unde şi-a extras piatra şi unde a făurit marile opere. Rezidenţa a presupus o sponsorizare integrală a artiştilor şi o expoziţie în Londra. Pentru noi, cei din Europa de Est a contat foarte mult şi a reprezentat o experienţă unică, având în vedere că nu aveam standardul de a ne putea manifesta artistic la acest nivel. Pietrasanta era atunci un orăşel de trei mii de locuitori. În perioada martie-decembrie a acelui an, numărul creştea la şase mii. Deci un număr impresionant de trei mii de sculptori din toată lumea veneau aici, însă îşi plăteau şederea ca să producă nişte lucrări. Aşadar, o rezidenţă în acele locuri a însemnat foarte mult pentru mine. Pietrasanta este un Mecca al sculptorilor.

A.N.: Precum sudul Franţei este Mecca al pictorilor. Am locuit acolo, la Marsilia un an cu un program Erasmus+, chiar în 2013, Anul Cultural European. La şase ani după Sibiu, m-am reîntors la cultura de anvergură. A fost o adevărată efervescență artistică.

E.P.: Da, aşa este. Fiecare sector artistic cu reperele lui. După această rezidență din Pietrasanta am obţinut şi premiul cel mare de la Madrid. Făcusem nişte lucrări deosebite, acolo căpătasem experienţa profesională, văzusem cum se lucrează în marmură, în piatră în general. Până atunci făcusem numai bronzuri. Ca urmare a acestei experienţe inedite, mi s-a deschis drumul şi apetitiul pentru sculptura în piatră şi pentru cea monumentală, care a început în 2010 cu prima tabără pe care am organizat-o la Caransebeş.

A.N.: Specialiştii în domeniu vă consideră unul dintre cei mai inventivi artişti contemporani. Ne puteţi argumenta acest lucru? Cum se traduce inventivitatea sculptorului Eugen Petri? Care sunt principalele surse de inspiraţie în munca de artist, simbolurile?

E.P.: Eu nu prea pot să vorbesc de propria inventivitate. Eu pur şi simplu o aduc la suprafaţă prin ceea ce sculptez. Cred că alţii mă pot caracteriza din acest punct de vedere. Ce pot să spun este faptul că am încercat să proiectez în artă, în sculptură, în piatră, nişte idei personale, gânduri care m-au preocupat în timp, pe care le-am coagulat în cicluri. În cadrul acestora, lucrez cu anumite simboluri. Spre exemplu – silueta umană care a fost inspirată de mănăstirile Moldovei. Am repetat acest simbol în anumite sculpturi şi, dacă stau bine să mă gândesc, chiar în foarte multe. Aceste cicluri le-am realizat în funcţie de trăirile şi stările mele în decursul anilor. Am avut ciclul clopotelor, ciclul bronzurilor cu o serie de instrumentişti de jazz – simboluri ale intrumentelor, o chestie umoristico-vibrantă, cum spunea un critic de artă din Londra. După care a venit ciclul şuruburilor – Eugen Petri – the screw man, cum îmi spuneau colegii de prin alte ţări când ne mai întâlneam prin tabere. (râde) Momentan, mă chinuie ideea de strânsori, de presiune a două forme de îndoire, de a opri ceva ca să nu explodeze, să nu se despartă. Le-aş putea numi ferecări. Ne raportăm puţin la perioada pe care o trăim, în care există o crispare general-valabilă. Însă ideea mi-a venit înainte de pandemie. Ca să concluzionez, cred că sunt un sculptor al gândurilor mele şi al trăirilor personale.

A.N.: Sunteţi şi profesor de sculptură la Liceul de Artă ,,Carmen Sylva” din Ploieşti. Când aţi început cariera didactică şi ce v-a motivat să intraţi în învăţământ?

E.P.: Nu mai predau de la 1 ianuarie anul acesta. (râde) Deja am intrat pe ultima sută de metri cu nişte expoziţii, una generică pe care o itinerez, iar pentru asta îmi trebuie o pregătire foarte riguroasă şi timp, binențeles. Trebuie ca totul să fie gata la timp şi să expun la un standard profesionist.

Referitor la cariera didactică şi cum am început. Era vremea când trebuia să lucrez într-un fel. Prima dată am fost şeful unui atelier pentru Casa Republicii şi le dădeam unora să cioplească în piatră. De fapt, întotdeauna m-a atras ideea de a împărtăşi altora din experienţa şi din cultura mea. Sunt un om sociabil, îmi place să relatez din poveştile mele de viață, nu neapărat numai unor copii sau elevi. Şi atunci am decis să intru în învăţământ. Mi-a plăcut, mulţi spun că am har. Nici la asta nu m-am gândit neapărat, ci am făcut-o din pornirile şi sentimentele mele, iar rezultatele s-au văzut, se văd şi astăzi. Chiar acum am lăsat pe cineva în locul meu la catedră, un fost elev care a venit cu mare drag şi a preluat munca.

A.N.: Aţi predat şi în alte ţări?

E.P.: Da, la Universitatea Al-Quds din Palestina. A fost o altă experiență extraordinară de un an de zile, raportată la o lume ciudată, o lume total diferită de valorile noastre ca europeni şi români. Chiar mi-a făcut bine şi plăcere să interacţionez cu ei. Mi-a îmbogăţit cariera didactică şi pedagogică, dar şi pe cea a lucrului cu oamenii, ei fiind de altă religie, cu alte tradiţii, alte reguli în ce priveşte comportamentul individual şi colectiv. Obişnuiam să discut mult cu studenţii mei pe tema religioasă. Palestina este foarte diferită de Europa. Deşi sunt asediaţi de informaţii noi, cu tehnologie de ultimă generaţie, rămân închişi în această habotnicie. Pentru ei, religia este un subiect tabu. Pentru mine ca român, ca european, acest aspect rămâne o ciudăţenie.

A.N.: Cum percep elevii d-voastră români domeniul sculpturii? Li se pare uşor, greu? Cât la % din absolvenţi urmează studii universitare pentru o carieră de sculptor?

E.P.: E vorba de fiecare generaţie în parte. Au fost generaţii de elevi care au intrat într-un procent de 70% în Universităţi de Artă şi au fost alte generaţii care au avut un procent de numai 30%. Schimbările pot fi percepute de la an la an. Să zicem că anul trecut au intrat la facultate 10 absolvenţi dintr-un total de 25-30, iar anul acesta intră 15 sau 20. După mine, nu există o regulă şi o lege. Unii zic că profesorii au mult aport. Eu zic că şi noi, la rândul nostru, lucrăm cu ,,materialul clientului” când e vorba de artă. Dacă nu există materialul, adică talentul elevului, degeaba. Plus că la noi, in România, dacă există o aplecare spre domeniile acestea umaniste, mai ales artistice, există şi tendinţa de a o lăsa mai moale, pentru că ,,nu vei avea din ce trăi, nu vei avea un viitor, să nu te faci pictor sau sculptor, că eşti sărac.” După mine, sculptura nu este cu mult mai grea din punct de vedere fizic. Este o idee falsă. Ea se face cu creierul şi cu maşinăria, nu cu muşchiul. Am văzut fete, femei mititele, dar care lucrau extraordinar de bine.

A.N.: Aşa este, am avut o artistă şi în cadrul celei de-a III-a ediţii a Taberei de Sculptură Monumentală de la Ploieşti.

E.P.: Da, chiar la ea m-am gândit. O cunosc pentru că tot pe ea am chemat-o şi în prima ei tabăra la Caransebeş. Deci nu contează forţa fizică, statura, ci determinarea şi dorinţa de a face artă. Arta este o chemare, iar talentul se regăseşte într-o anumită măsură, nu-l poţi cuantifica.

A.N.: Având experienţă în lucrul cu tinerii în ultimii 15 ani, am cunoscut elevi la Artă care au renunţat la domeniu, în favoarea Dreptului, a Medicinei. Şi asta se întâmplă tot dintr-o mentalitate greşită, dar şi din perspectiva sectorului artistic slab finanţat.

E.P.: Da, din păcate este o mentalitate greşită. Eu chiar le spun: chiar dacă nu faci arhitectură, design, dar să pictezi ceva ai învăţat în şcoală. Îţi poţi vinde arta dacă te pricepi la ea. Vinzi un tablou şi ţi-ai asigurat o pâine, dar nu la modul mercantil. Vorbim mai degrabă de chemare. Cunosc mulţi oameni care s-au nenorocit, cum spun eu, care au fost influenţaţi de părinţi şi nu au avut chemarea aceea puternică, nu a ars în ei ca să treacă peste dorinţele ,,de bine” ale părinţilor. Eu sunt total împotriva acestui lucru. Să nu îţi învingi pornirea şi dorinţa când e vorba de talent. După ani de zile… regreţi.

A.N: Poate de aceea, la o anumită vârstă, unii oameni încep studiul sau simpla practică a artei cu care nu s-au îndeletnicit la timpul potrivit.

E.P.: Acest lucru se întâmplă frecvent, culmea, în Europa. Dar măcar ei au posibilitatea să o facă, spre deosebire de noi. Oameni care fac cursuri la pensie, cursuri de artă, pentru că simt nevoia sufletească de a-şi înnobila interiorul după o viaţă de muncă la nu ştiu ce maşinării sau birou. La noi încă nu există treaba asta la nivel extins. Sunt unii oameni, dar procentul este mic. Aceste aspecte reprezintă moştenirea unei culturi impuse, înţepenite într-un şablon. Plus greutăţile vieţii…

A.N.: Există tendinţa intrinsecă de a dialoga cu trecutul nostru artistic, punând întotdeauna în balanţă ,,ce a fost” cu ,,ce este”. Primul care a adus sculptura monumentală în stradă a fost geniul Constantin Brâncuşi. Cum credeţi că a evoluat arta sculpturii monumentale la noi, în România, de la Brâncuşi încoace? Aici mă refer în materie de studii, promovare, artişti, tehnici şi altele pe care le consideraţi importante.

E.P.: Eu nu aş vrea să-l demitizez pe Brâncuşi, dar nu este totuşi pilonul de pornire al artei monumentale. Ce înseamnă arta monumentală? O lucrare de peste doi metri înălțime, plasată în exterior, într-un for public sau privat. Şi mai contează proporţionalitatea ei faţă de ambient, creându-i astfel monumentalitatea. Nu vreau să par un nostalgic comunist acum, însă în acea perioadă s-au făcut tabere în foarte multe locuri din România, tabere de sculptură ale căror lucrări au fost, din păcate, neterminate, foarte multe fiind actualmente distruse. A fost o perioadă de artă monumentală, chiar dacă era naţională, dar de mare anvergură şi cu lucrări foarte preţioase. Vă pot da cel puţin zece exemple din România. Tabăra de la Măgura Buzăului este cea mai cunoscută, dar sunt foarte multe demersuri care şi în occident aveau loc, dar la alţi parametri. La noi erau finanţate puternic de stat, iar în afara graniţelor, în majoritatea cazurilor erau finanţate de sectorul privat sau de ONG-uri. Spre exemplu, la momentul actual, China este cea mai mare piaţă de artă unde se întâmplă cele mai mari simpozioane, tabere de sculptură din lume.

A.N.: Deci China este astăzi un reper în domeniu.

E.P.: Absolut! Se întâmplă asta pentru că Europa este deja plină de asemenea lucrări. Nu se fac sculpturi pentru un an, ci pentru vecie. Americanii au altă nuanţă, mult mai pragmatică şi finanţează cu greu o lucrare. La ei, majoritatea fondurilor sunt exclusiv private. Dar la chinezi totul este de stat, organizare, finanţare etc., cum era la noi pe vremuri şi nu numai la noi. Am văzut lucrări monumentale extraordinare în fosta Iugoslavie, lucrări realizate din diferite materiale. În concluzie, se pare că această inițiativă privată nu face faţă acelei dorinţe de a face artă monumentală, comparativ cu statul care poate aloca un buget substanţial pentru tabere foarte serioase, de nivel profesionist.

A.N: Oare de aceea se spune că arta şi cultura aveau vizibilitate în fostul regim? În democraţie, vorbim de ONG-uri şi firme care sponsorizează anumite proiecte artistice. În acest context, cum percepeţi rolul statului în ziua de astăzi? Cum mai participă activ statul prin instituţiile sale la actul cultural în sine?

E.P.: Cu foarte puţine fonduri. Din păcate, ele sunt destul de preferenţiale. Ce este bine şi mă bucur pentru asta, ințiativele private şi locale sunt cele care au rămas cu o anumită nostalgie sau pornire de a face ceva în comunitate, se mobilizează şi-şi aduc aportul. Pe când dincolo, în occident, nu am auzit ca astfel de demersuri să fie organizate de o primărie, ci probabil s-au dat nişte fonduri de către o asociaţie de dimensiuni mici. Aici mă refer la sculptură.

A.N.: Prin urmare, există un minus în sectorul cultural de astăzi, faţă de ce era în trecut, un minus implicit pentru artişti, pentru vizibilitatea lor.

A.N.: Cât din opera maestrului Brâncuşi a influenţat munca d-voastră individuală? Reprezintă într-adevăr un reper în domeniu? Cât de cunoscută este România în afara graniţelor prin Constantin Brâncuşi?

E.P.: Marea lui operă este de interior. Nu vorbim de Târgu-Jiu. Este singurul ansamblu monumental.

A.N.: Aţi vizitat atelierul lui de la Paris? Cum îl percep francezii pe Brâncuşi?

E.P: Da, sigur că l-am vizitat. Francezii îl consideră de-al lor. Este foarte clar. Marea greşeală a românilor, chiar dacă vorbim de somităţi pe care noi le studiem şi le avem în istorie, a fost că l-au refuzat, un obicei nefast binecunoscut la noi şi repetat de-a lungul veacurilor. Se întâmplă asta chiar şi acum, cu artiştii actuali. Pe Brâncuşi l-au refuzat complet din mai multe puncte de vedere, i-au refuzat în primul rând donaţia la vremea respectivă. Vorbim de nişte personalităţi la acea vreme, pe care astăzi le elogiem – nu înțeleg de ce – dar ca să îi refuzi munca părintelui sculpturii moderne a fost de neconceput şi a rămas în istorie ca o pată neagră pe obrazul nostru. Brâncuşi a fost un avangardist, a rupt toate canoanele vremii şi, chiar dacă nu a fost la început extrem de ovaţionat, s-a bucurat de conjunctura istoriei. Pe atunci a fost boom-ul acela extraordinar în arte, în tot ce înseamnă pictura, grafica. Atunci s-au născut stilurile noi: cubismul, fovismul, Picasso, Dalí etc….

A.N.: Deci am putea să spunem că Brâncuşi îşi datorează faima francezilor. Acolo s-a dezvoltat. Acolo s-a format.

E.P.: Cu siguranţă. El doar atât a făcut: a venit în ţară, a donat şi a făcut ansamblul monumental pentru zona în care s-a născut. La 28 de ani a plecat la Paris. A pornit în lume. Casa Memorială nu este chiar a lui, pentru că aceea s-a distrus demult, dar este o casă în stilul celei unde s-a născut şi a copilărit. Cred că acest aspect este cel mai important, să observăm modul în care a crescut. Şi mai important este că şi acum, după atâţia ani, nu am fost capabili să cumpărăm o lucrare de-a lui – Cuminţenia Pământului – ca să intre în patrimoniu. Este o ruşine naţională.

A.N.: Povestiţi puţin despre proiectele d-voastră din afara actului creator independent. De-a lungul timpului aţi organizat tabere de sculptură, demersuri educaţionale, artistice. Care sunt cele mai importante şi cui au fost dedicate: tinerilor sau artiştilor consacraţi?

E.P.: Am organizat tabere numai pentru artişti consacraţi. Cu elevii mei am făcut o tabără, două, dar asta este o chestiune de a le oferi copiilor şi altceva, în afară de un studiu clasic la şcoală. Am organizat tabere, din punct de vedere logistic şi artistic. Niciodată nu m-am atins de bani. Nu am fost implicat în aspectul financiar, ci doar am solicitat ce ne trebuie, iar banii au venit de la organizatorii principali, respectiv primării sau privați – cum a fost, spre exemplu, Simpozionul de la Castelul Cantacuzino din Buşteni.

În primul rând, timp de zece ani am organizat Simpozionul din Caransebeş, unde am avut o deschidere fantastică, deoarece primarul a primit cu braţele deschise ideea mea. Acolo am construit a doua Măgura. În momentul acesta, sunt mai multe lucrări în Caransebeş decât în Măgura. Sub alt primar, încă ne mai dorim să mai facem încă trei ediţii în metal. Am făcut trei ediţii în trei pietre diferite şi o altă tabără în lemn. Pe cea din urmă nu am organizat-o eu, însă am participat. Atunci am observat deschiderea spre a face simpozioane, aşa că am început eu cu piatra: marmură, travertin, andezit. În fiecare an au fost 11 sculptori participanți, din peste 40 de ţări din lume.

Apoi, am organizat tabere la Buşteni, la Brăila. În Palestina am făcut o tabără cu 14 sculptori într-un oraş nou, construit de nişte magnaţi. Şi ultima încercare este cea de la Ploieşti. A fost dorinţa mea de a iniţia acest proiect la Ploieşti, m-am zbătut sub mai mulţi primari până să găsim un viceprimar care a acceptat provocarea. A fost dorinţa mea, este ca şi copilul meu. Din păcate, după primele două ediţii am fost dat la o parte, înlăturat, din nişte considerente ilogice. Am vrut să fie bine, dar m-am războit cu nişte personaje din domeniul culturii locale, însă nu intru în detalii. Cert este că nu m-am retras. Am spus: ,,Scuzaţi-mă, daţi Cezarului ce-i al Cezarului!” Eu am identificat locul pentru acest demers, eu am venit cu ideea, logistica etc. La ora actuală consider că au fost personaje care efectiv mi-au furat copilul. Mi-aş dori să mi se recunoască meritul. Am văzut parcul municipal vest de la Ploieşti cu doi ani înainte de prima ediţie a taberei. A fost visul meu să văd acel spaţiu plin de sculpturi, un muzeu de artă contemporană în aer liber. Din păcate şi complet ilogic argumentat, anul trecut mi s-a spus că parcul este pentru ploieşteni şi pentru a avea o perdea verde în oraş, nu pentru sculpturi. Însă nu are nici o legătură perdeaua verde cu ,,mobilarea” unei zone publice în spiritul profesionist şi artistic. Fără verde, sculpturile nici nu ar trăi.

Vă dau un exemplu: există în China, în deşertul Gobi un loc unde se amplasează lucrări, cu titlu de tabără, însă ele se execută în altă parte. Este vorba de un simpozion în deşert. Tema este deşertul, lucrările sunt în spiritul acelui loc, diferite, din foarte multe părţi ale lumii. Oamenii vin, prezintă proiectul, se execută de chinezi şi se amplasează. Este ceva extraordinar.

Revenind la tabăra de la Ploieşti, în prima ediţie nu a avut buget suficient şi pentru artiştii străini. Dar în a doua ediţie a existat deschiderea necesară, am avut fondurile, dar nu am avut înţelegerea organizatorului principal, cel care a condus instituţia Casei de Cultură ,,I.L.Caragiale” Ploieşti de la vremea respectivă. În a doua ediţie am invitat artişti din Georgia, Turcia, Spania, Japonia, Irak, Serbia, Republica Moldova, precum şi doi români.

A.N.: Deci aţi avut mai mulţi străini decât români.

E.P.: Da. Şi în Caransebeş au fost maxim patru români. Restul străini. De ce? Pentru că nu mai avem sculptori monumentali în ţara românească… Îi putem număra pe degete, sunt vreo cinci. Cei care mai fac astfel de sculptură, o fac sporadic. S-a pierdut ideea asta pentru că nu au existat tabere specifice ca să dezvolte artiştii, să aprindă flacăra dorinţei de a lucra opere de trei, patru metri înălțime. Acolo unde s-a putut, edilii locurilor şi-au dorit să aibă sculpturi ale artiştilor din alte ţări, care să vină cu tradiţia, cultura lor şi să o lase pentru noi, românii. De fapt, aceasta este şi tema expoziţiei mele din 2022.

A.N.: Un mare minus în ceea ce priveşte sculpturile de la Ploieşti este că nu sunt marcate cu plăcuțe: nume şi titlu artist. De ce nu s-a ocupat nimeni de acest aspect?

E.P.: Dacă ar fi să fiu foarte cinstit, ar trebui să fiu foarte dur. Din cauza aceasta am fost înlăturat, pentru că am spus lucrurilor pe nume. Apoi am tras ponoasele. Da, primăria trebuia să se ocupe de acest aspect al plăcuțelor. Sigur, eu le-am oferit proiectul meu, planul, ce trebuie făcut de la A la Z, cum trebuie, mici hărţi, pliante, semne de recunoaştere a sculpturilor. Dar aici nu este vorba numai de fonduri ci şi de dorinţa de a face. Este o treabă neterminată. Nu s-a înfăptuit. Ţine şi de gospodărirea fiecăruia în parte la nivel administrativ.

A.N.: Spirale, scări, forme contorsionate în dialog cu forme precis articulate, orizontale în dialog cu verticale, un dinamism temperat prin masivitatea unor compoziţii pline, concură la crearea unui univers original, în plină expansiune. Eugen Petri ciopleşte elaborat, accentuează formele pe care doreşte să le pună în valoare, tratează cu minuţie suprafeţele şi realizează, astfel, lucrări ce se impun spaţiului şi privirii ca obiecte plastice pline de forţă şi purtătoare ale unui mesaj explicit. (Centrul Cultural META – http://www.sculpture.ro/fisa.php?id=564)

Aş vrea să mă raportez la ideea de mesaj explicit. Mi-aţi spus mai devreme că nu sunteţi un militant în opera pe care o faceţi. Înţeleg că pentru d-voastră arta sculpturală se reduce la ,,artă pentru artă” şi că nu v-aţi gândit niciodată la arta cu mesaj social, politic, raportat la vremurile pe care le trăim.

E.P.: Dar eu fac artă cu mesaj social. Fac o anumită diferenţă între aceasta şi conceptul de artă pentru artă – cea pe care o faci în atelier fără să o dai în afară. Îţi faci nebunia ta, construieşti ce vrei acolo, fără să ţii cont de exterior sub toate formele lui. Ba din contră, mie personal îmi place să ies în afară, îmi place să fiu văzut, apreciat şi să fiu consumat de public. Sculpturile mele sunt pentru public, pentru societate, nu sunt pentru mine. Eu doar mă exprim într-un anumit mod. Ca dovadă este ciclul şuruburilor, care reprezintă de fapt nişte prese, cum le-am spus eu Presa globalizării. Deci este o artă cu mesaj explicit, dar nu este o artă militantă. Arta militantă este acea artă în care omul crede într-o anumită idee şi tot ce creează o face pe şi pentru acea idee. Nu este o pornire internă care îţi spune: ,,Măi, eu zic că pentru starea asta de lucruri, eu îi spun aşa…” Consider că acea presă a globalizării care se regăseşte în multe lucrări de-ale mele reprezintă ideea asta de societate care ne-a înnebunit în diferite feluri: cu facturi, cu stresul cotidian, cu un fastfood hiper-extins, ceva ce ţi se bagă pe gât obsesiv, agresiv, o presiune din aceasta a marilor concerne industriale şi comerciale şi a Uniunii Europene, prin diversele legi care ni se impun, dar care ni se potrivesc sau nu. Sunt multe care nu ni se potrivesc, dar pe care trebuie să le înghiţim ca atare.

A.N.: Deci aici vorbim de un mesaj social explicit raportat la vremurile pe care le trăim, dar nu vorbim de propagandă. Căci asta înseamnă militantismul, propagandă.

E.P.: Da, clar. Este o stare de fapt, nu este o idee pe care să o propag oamenilor ca să-i avertizez. Acesta este pentru mine militantismul: pentru ideea de acolo. Eu vizualizez totul spaţial, ca un om al volumelor ce sunt. (râde)

A.N.: Ciclul şuruburilor are şi el un mesaj, însă valabil pentru trecut, raportat la alte vremuri. Reprezintă ceva legat de starea de fapt de atunci?

E.P.: Nu. Şi acest ciclu a venit dintr-o ocazie simpatică. Adică pur şi simplu mă gândeam la o presă. Ce înseamnă ea în mecanică? Două plăci care sunt strânse cu un şurub. Şi de aici mi-a venit ideea, apoi am dezvoltat-o sub diferite forme care au prins la public. Am aici machetele. Mai întâi faci un desen. Creaţia, ideea se regăseşte în acel desen. După care o reprezinţi în volum. De obicei, desenul nu se potriveşte cu volumul/macheta. Apoi treci la etapa marii dimensiuni. Acesta este procesul creaţiei în cazul meu. Iar de-a lungul timpului am lucrat cu toate tipurile de materiale: marmură, andezit, metal, granit, lemn, bronz.

A.N.: Credeţi că sectorul cultural-artistic din Ploieşti este destul de dezvoltat? De ce ar avea nevoie? Ce ar putea stârni curiozitatea artistică a oamenilor şi a tinerilor în special?

E.P.: Să afirm că e o întrebare incomodă? Da, mişcarea culturală ploieşteană, cu mici excepţii, poate întâmplătoare sau nu, nu există. Eu consider că omul sfinţeşte locul şi l-am trăit pe pielea mea în cazul Caransebeş. Un orăşel fără importanţă culturală, dar cu un edil extraordinar care a avut deschidere, viziune. În momentul în care a a văzut un Brâncuşi în MoMA (Museum of Modern Art) în New York, a rămas impresionat şi într-un fel contrariat că americanii au aşa ceva şi noi nu. A fost un noroc pentru mine cu acest om, norocul vieţii mele. Şi alături de el, un director de Casă de Cultură la fel de deschis şi nebun – la modul frumos, constructiv, evident – de a face lucruri noi, care m-a susţinut. A fost aşa o triadă fantastică, trei oameni care au susţinut un demers artistic de amploare într-un orăşel foarte mic. Aici, la Ploieşti nici măcar nu sunt amplasate bine sculpturile. Orice demers bun decade în timp. În opinia mea, Ploieştiul este un oraş bogat financiar, dar puternic politizat.

A.N.: Cum arată 2022 pentru sculptorul Eugen Petri? Povestiți-mi despre proiectele pe care le pregătiţi.

E.P.: Apropo de venirea sculptorilor străini în ţară: lăsând aici nişte gânduri, tradiţii şi chiar obiecte monumentale sau de mici dimensiuni, m-am gândit să fac o expoziţie care se va numi Petri & friends. Am 20 de lucrări de dimensiuni mici făcute cadou de colegii mei sculptori din diferite ţări, cu ocazia Simpozioanelor de la Caransebeş, Brăila, Ploieşti, Buşteni. Ideea este să le expun, alături de alte 10 de-ale mele. Apoi, pe perete să pun postere mari cu lucrările monumentale pe care ei le-au făcut în ţară în cadrul acestor Simpozioane. Această expoziţie, pe lângă faptul că trebuie gândită, organizată logistic şi tehnic foarte bine, o şi itinerez în mai multe locaţii. S-au aprobat spaţiile de la Palatul Mogoşoaia, Castelul Cantacuzino din Buşteni, Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea – secţia de artă care este foarte puternică acolo, Muzeul Brukenthal din Sibiu şi Galeria de Artă din Ploieşti. De aici, de la Ploieşti încep acest periplu în luna iunie a acestui an (1-15 iunie 2022). Totul va dura din iunie până la sfârşitul anului. Expoziţia va sta aproximativ o lună în fiecare locație. La Sibiu va sta din octombrie până la finele anului, adică cel mai mult. Între acestea, voi face o lucrare amplă pentru spații expoziționale exterioare.

A.N.: Aveţi finanţare pentru acest proiect de anvergură?

E.P.: Depinde de locaţie. La Oradea, spre exemplu, se finanţează tot de către municipalitate. La Sibiu şi la Buşteni/Cantacuzino, procentul finanţării este foarte mic. La Mogoşoaia, doar o parte din expoziţie a primit bani. Ploieştiul nu finanţează nimc. În ce priveşte catalogul expoziţiei, am un amic care îl va realiza pentru anumite zone. Din punct de vedere organizatoric, Oradea este cea mai bine pusă la punct. Este o locaţie excepţională pentru proiectul meu şi pentru arte în general. Au spaţiu extrem de generos şi oameni avizi de cultură. De acolo au pornit nişte mişcări de avangardă în artă, prin anii `85-`90. Oradea a reprezentat atunci un nucleu avangardist puternic. Aşa se scrie istoria.

Revenind la procesul meu creator pentru această expoziţie itinerantă: până în luna iunie mai realizez lucrări, timp în care mă ocup în paralel şi de organizarea proiectului, de vernisaje. Ar trebui să am 8 sau 10 lucrări, pentru că depinde şi de spaţiul de expunere.

A.N.: Această serie are o tematică anume?

E.P.: Cea despre care am amintit mai devreme: ferecătura, legătura, presiunea, strânsoarea. Este un sentiment pe care îl trăim mulţi astăzi.

A.N: Pe unde aţi mai călătorit ca artist în toată această carieră impresionantă de sculptor?

E.P.: Am fost in Argentina – prima experiență în lume, apoi Korea, Rusia, Israel – unde am fost de vreo cinci ori, apoi Malaezia, Europa toată – mai puţin Portugalia şi Finlanda, Costa Rica, SUA, Egipt. Pe continentul African nu am ajuns încă, ci doar în Egipt. A existat o tentativă, dar s-a dovedit a fi o cacealma. Nu intru în detalii. Oricum, mă bucur de a fi cunoscut artişti din toată lumea. Din Kenya am adus un sculptor la Caransebeş. Nici în Noua Zeelandă nu am ajuns. Ei nu sponsorizează nimic, deci trebuie să te auto-finanțezi.

În Columbia se prefigura o altă experienţă inedită, însă a fost întreruptă de pandemie. A fost vorba de un proiect cu 20 de sculptori selectaţi, iar lucrările lor ajungeau într-o fostă mină de sare care a fost transformată în muzeu – Catedral de Sal.

A.N.: Ce ţară va impactat cel mai mult?

E.P.: Nu pot să spun că m-am simţit ca acasă în nicio ţară. Nu există aşa ceva. Fiecare loc are particularitatea lui, pe care am încercat să o trăiesc puternic. Cel mai mult am stat o lună în simpozioane, iar în alte proiecte câte trei luni. Mereu am fost avid să explorez locurile respective. Luând aşa fiecare ţară, m-a fascinat fiecare cultură în parte. Dar nu am simţit niciodată apropiere de casa mea, de cultura mea. Regăseşti anumite repere care ţi se potrivesc, cum sunt țările latine, dar fiecare are specificitatea ei. Nu mi-am pus problema niciodată să mă mut undeva. Sunt uşor adaptabil, dar nu-mi pierd rădăcinile. Fiecare ţară a avut un acel farmec deosebit, nou pentru mine. Dacă mă raportez la perioada tinereţii şi a copilăriei, am fost fascinat de SUA. Prima dată acolo a fost wow, am realizat de ce s-au ridicat atâţia artişti în acel spaţiu geografic. Apoi, cât am stat în Palestina, m-am plimbat peste tot, am absorbit tot ce se putea. Aici se fac investiţii foarte multe în artă. Ei sunt în plină extindere demografică şi de teritoriu. Fiecare nou cartier are obiceiul de a plasa lucrări de artă. La un giratoriu, în grădini, printre clădiri etc. Este realmente şi fără vreo exagerare o regulă de urbanism/peisagistică la ei. O tabără în nordul Israelului, zonă de aproximativ zece mii de locuitori, a avut până în pandemie 25 de ediţii. Tot oraşul este plin de sculpturi. La fel şi împrejurimile. Până şi parcurile industriale au muzee de artă contemporană în aer liber. Ce m-a surprins să aflu este că la ei se face şi comerţ cu artă, după ce intră în posesia drepturilor de autor. Mă refer la municipalitate. Una dintre lucrările mele, spre exemplu, s-a vândut unui parc industrial cu 50 de mii de euro. Am fost surprins să aflu cât poate valora o sculptură proprie.

A.N.: D-le Eugen Petri, vă mulțumesc pentru acest dialog extrem de complet şi complex şi pentru informațiile inedite din cariera d-voastră impresionantă de artist-sculptor.

E.P.: Cu mare plăcere. Sper să bucure publicul pe care-l aştept cu drag să viziteze anul acesta expoziția itinerantă Petri & friends.

* 02.02.2022; Interviu realizat de Ana Lucreţia NEDELCU – contributor Timpul; premiu UZPR 2022 categoria ,,Interviu” Timpul; 

** imagine principală – ,,Presă”, 220x129x60 cm, calcar, Givat Schmuel, Israel, 2017;