ÎNTRE  VEDERE ȘI SIMȚIRE

            Poate că nu venim pentru a înțelege, ci doar pentru a simți. Uneori, lucrările de artă nu se cer explicate, ci trăite. Ca niște ferestre deschise spre ceva dinlăuntrul nostru, o liniște, o întrebare, o amintire care nu are nume. Nu știm exact ce căutăm atunci când intrăm într-un spațiu de artă, poate o emoție care să ne reașeze, poate o prezență care să ne amintească că nu suntem singuri. Fiecare gest artistic expus aici vine cu o tăcere densă, ca o rugă blândă. Nu e nevoie să fii credincios ca să simți că o formă te cuprinde. Nu e nevoie să ai cuvintele potrivite ca să simți că te mișcă. Într-o lume în care totul se grăbește, aceste lucrări propun o întoarcere, spre ceea ce este viu, spre ceea ce este adevărat în noi. Și poate că, dincolo de credințe, de limbaj sau de tradiție, ne unește acea nevoie de a fi atinși, într-un mod tainic, de frumusețea care nu are pretenții, dar care știe să rămână.

              Sacrul nu mai locuiește doar în biserici. El s-a mutat, discret, în alte forme în algoritmi, în ecrane care ne promit salvarea, în instrumente care prelungesc corpul, în inteligențe artificiale pe care începem să le venerăm. Într-un spațiu discret, adăpostit de zidurile Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Iași, lucrările se așază ca niște fragmente de gând. Unele vorbesc în culori, altele în forme, unele tac, altele te privesc frontal, fără ezitare. Aici, în galeria de artă sacră îngrijită cu grijă și viziune de pr. Mircea Stoleriu, sacrul nu se predică, ci se insinuează în forma unei cruci doar schițate, într-o geometrie care respiră, într-un portret care pare mai degrabă o întrebare decât un chip. Sunt artiști care vin dintr-o tradiție a credinței și o recunosc fără rușine. Dar sunt și artiști care, fără a rosti vreodată numele divinului, reușesc să sugereze prezența lui în liniștea unei figuri feminine, în îmbrățișarea unui spațiu circular, în vibrația unui negru dens care ține loc de tăcere.

Aceste lucrări nu impun, ci oferă: sugestii, gesturi, stări. Ele propun o altă gramatică una în care materia poate deveni meditație, iar arta devine rugăciune, chiar și atunci când nu are niciun cuvânt.

                    Privirea se oprește la lucrările artistei Codrina Ionită. Acestea se desfășoară în registrul subtil al contemplației, acolo unde imaginea devine rugăciune și culoarea respiră o liniște interioară rară. Aparent fragile, compozițiile trădează un rafinament extraordinar și o înțelegere profundă a gestului artistic ca formă de prezență spirituală. Subtilitatea tușei, apropiată de transparența acuarelei, nu urmărește performanța tehnică, ci comunicarea unei stări, o pace interioară care se transmite privitorului fără a se impune.

În acest context, sacrul nu este afirmat, ci sugerat se insinuează prin tonuri, prin spații goale, prin ceea ce nu se vede, dar se simte. Fiecare lucrare devine astfel o ofrandă vizuală, o tăcere care vorbește, o formă de rugăciune tăcută ce vine dintr-o sinceritate rară. Este, poate, una dintre cele mai sensibile prezențe ale expoziției, în care mesajul se transmite nu prin simboluri directe, ci prin emoția profundă a unui artist atent la lume, la sine și la nevăzut. Lucrarea Vie împărăția Ta, surprinde în tușe sensibile câteva cruci de lemn, într-un peisaj aparent domestic, dar profund încărcat simbolic. Crucea devine semnul unei prezențe sacre în cotidian, o legătură între pământ și cer. Titlul, cu rezonanțe liturgice, evocă așteptarea unei împărății a liniștii, a memoriei și a speranței, în care sacrul se împletește cu firea lucrurilor simple.

Cristina Stratulat, „Axis Mundi”

Cristina Stratulat propune o serie de lucrări ce dezvoltă simbolistica profundă a potirului, ca formă și semnificație spirituală. Pocalul apare aici ca metaforă vizuală a Euharistiei, a comuniunii și a transformării interioare. Fiecare imagine variază între transparență, umbră și culoare, sugerând nu doar materia, ci și o realitate subtilă, invizibilă ochiului. Unele compoziții amintesc de Axis Mundi, punctul de legătură între cer și pământ, în timp ce altele par să evoce misterul sacrului prin suprapuneri, pete și gesturi picturale spontane. Artistă creează o atmosferă meditativă, în care imaginea potirului devine o poartă către interior, o invitație la tăcere și participare.

Loredana Gașpar  „Epifania înaltului”

Loredana Gașpar propune lucrarea „Epifania înaltului”, o meditație vizuală asupra comunității, întâlnirii și sacrului interior. Elementul central, realizat din lemn ars și aurit, evocă o cruce stilizată cu brațele deschise o formă care poate fi citită și ca un gest de îmbrățișare. Inserția circulară și textura materialului sugerează ideea unui centru spiritual, cald și tăcut. În această piesă, fragilitatea lemnului întâlnește verticalitatea formei și invită privitorul la liniște, reflecție, apartenență. Sacrul îmbrățișează profanul, asemenea unei apropieri pe care divinitatea o oferă omului o întâlnire transformată în Revelație. Lucrarea conține în sine imaginea Soarelui, ca element central, dar și a Lunii, prin forma curbată a compoziției. Cele trei raze aurii coboară spre privitor, creând o legătură cu omul, și se deschid lateral, îmbrățișând întreaga creație. Omul devine astfel cuprins de întreg, parte dintr-o armonie cosmică și tainică. Printr-o sensibilitate profundă, Loredana Gașpar lucrează cu simboluri arhetipale și forme de expresie care trimit la tradiții românești și coduri vizuale sacre. Compozițiile sale nu sunt doar obiecte artistice, ci spații de reflecție spirituală, în care trecutul mitic se întâlnește cu prezentul interior al fiecăruia dintre noi.

Lucrarea semnată de Zamfira Bîrzu propune o viziune contemporană asupra sacrului, construită prin suprapuneri de forme simbolice și o compoziție care evocă prezența îngerului, ființă spirituală cu multiple priviri, revelatoare. Ochii multipli, distribuiți pe verticală, pot fi interpretați ca o metaforă a unei conștiințe extinse, care vede dincolo de aparențe, pătrunzând în profunzimea ființei și a lumii. Prezența aripilor conturează ideea de protecție și transcendență. În această imagine, sacrul nu este ilustrat direct, ci se insinuează discret, prin simboluri ale vigilenței, ale luminii interioare și ale revelației. Pictura devine astfel un spațiu al contemplării și al contactului subtil cu nevăzutul.

Murgu Daniel prin lucrarea „Răstignire” propune o viziune stilizată și profund simbolică a unui moment central din iconografia creștină: Răstignirea. Compoziția este redusă la forme esențializate, culorile sunt temperate, iar limbajul vizual este epurat până la sobrietate. Figura lui Hristos, alungită și delicată, domină scena și transmite, prin simplitate, o forță emoțională discretă dar intensă. Cele două personaje de la bază (Fecioara Maria și Sfântul Ioan) sunt plasate în tăcere, în contemplare și durere reținută. Lucrarea devine astfel o imagine a suferinței transfigurate, un simbol al jertfei, al iubirii divine și al liniștii sacre.

Adrian Stoleriu  „Scena Bunei Vestiri”

Lucrarea semnată de Stoleriu Adrian reprezintă în mod direct „Scena Bunei Vestiri”, una dintre cele mai importante teme ale iconografiei creștine, redată aici cu o sensibilitate contemporană și o subtilă filtrare simbolistă. Compoziția păstrează structura narativă tradițională: arhanghelul Gavriil, mesager divin, apare în stânga, într-o mișcare aproape dansantă, în timp ce Fecioara Maria, așezată în dreapta, primește vestea cu o atitudine reținută, meditativă, aproape în extaz tăcut. Siluetele celor două figuri sunt realizate în tonuri palide, eterice, iar halourile lor sunt marcate printr-un joc subtil de lumini, aur și transparențe. Lucrarea se remarcă nu doar prin interpretarea personală a artistului, ci și prin forma ei arhitecturală: rama lucrării evocă o structură gotică, cu arcade ascuțite inspirate din arhitectura bisericească medievală, ce amintesc de rozetele ferestrelor din marile catedrale. Această alegere nu este întâmplătoare, întrucât goticul nu este prezent doar la nivel formal, ci și ca atmosferă: întunericul sacru, sentimentul verticalității spirituale și transparența mistică a scenei creează o punte între tradiția sacră medievală și sensibilitatea plastică actuală. Spațiul gotic care încadrează scena, conferă lucrării o solemnitate aparte, evocând lăcașurile sacre. Artistul nu urmărește o redare realistă, ci propune o transfigurare vizuală: siluetele sunt conturate discret, aproape translucid, iar razele aurii care unesc cele două personaje simbolizează comunicarea divină (cuvântul devenit lumină). Această interpretare a Bunei Vestiri este profund lirică, delicată și atemporală, iar alegerea suportului tridimensional, aproape de forma unei nișe sau relicvariu, întărește dimensiunea spirituală și contemplativă a operei.

Tudor Vasile propune lucrarea „Palma gândirii” o metaforă vizuală rafinată, în care gestul mâinii ca și simbol al gândirii și al creației, pare să deschidă sau să arate o lume simbolică. Compoziția geometrică include elemente arhitecturale, forme piramidale și concentrice, într-un echilibru aproape liturgic. Linia precisă și tonurile calde susțin un limbaj vizual sobru, dar încărcat de sens. „Palma” devine aici un instrument sacru, o unealtă a viziunii, ce intermediază între intelect și spirit, între lumea interioară și cea exterioară.

Lucrarea „Încredere” a artistei Simionescu Atena Elena evocă dimensiunea sacră a încrederii ca legătură invizibilă între oameni și divin. Chipul suspendat între transparențe pare să se abandoneze unei prezențe superioare, sugerând că încrederea profundă este un act de credință, o deschidere interioară spre sacru, tainic și nevăzut.

Lucrarea lui Neamțu Oana Ovidiu, intitulată „Imagine cu sacru”, evocă monumentalitatea și misterul lăcașului de cult. Silueta întunecată, masivă, a bisericii se înalță pe un fundal luminos, sugerând trecerea de la umbra materialității la lumina transcendentului. Cupolele cu cruci devin semne vizibile ale sacrului, iar cromatica contrastantă amplifică ideea de înălțare spirituală și prezență divină discretă, dar puternică. Este o imagine a sacralității percepute nu prin detaliu, ci prin sugestie și tăcere.

Maximovici Daniela prin lucrarea prezentată explorează ideea sacrului ca spațiu al întâlnirii și al protecției. Figurile stilizate par să vegheze o prezență centrală, iar omul, cuprins între ele, devine simbolul căutării de sens și comuniune. Între transparență și lumină, între cușcă și zbor, se conturează o meditație vizuală asupra sacrului interior.

Ana Maria Negră 

Ana-Maria Negară pare să invite la o contemplație profundă asupra ordinii cosmice și a prezenței sacrului în structura naturii. Forma spiralată, realizată cu o atenție minuțioasă la textură și ritm, evocă nu doar mișcarea, ci și o întoarcere constantă către un centru – un nucleu simbolic al ființei. Această concentrare în jurul unei axe invizibile poate fi citită ca o metaforă a căutării spirituale, a regăsirii sinelui în interiorul unei lumi aflate în perpetuă transformare. Motivul circular, asemănător cu o urmă de aripă sau cu penajul unui animal totemic, conferă lucrării o încărcătură mitică. Sacrul nu este aici exterior sau transcendent, ci se revelează în formele naturale, repetitive, în materia care pare vie. Astfel, lucrarea devine nu doar o imagine vizuală, ci și o experiență meditativă — un spațiu în care privitorul este chemat să se oprească, să asculte, să respire odată cu ritmul invizibil al creației. Este o imagine despre timp, memorie, regenerare și comuniune tainică cu energia subtilă a lumii.

Lucrările lor nu sunt doar expresii plastice, ci adevărate deschideri spre dimensiuni invizibile ale existenței. Fie că este vorba despre meditații vizuale în jurul comunității și sacrului interior, reprezentări metaforice ale euharistiei, reflecții asupra Întrupării, sau transpuneri poetice ale încrederii și memoriei, fiecare artist își aduce propria voce sensibilă și autentică într-un dialog subtil cu transcendentul. Împreună, aceste prezențe artistice conturează o hartă afectivă și simbolică a sacrului, traversând materiale, stiluri și epoci, într-o căutare comună a luminii, sensului și comuniunii. Apar inevitabil întrebări …. Ce înseamnă să fii împăcat? Nu ca soluție, nu ca încheiere, ci ca stare de a fi bine cu tine însuți. A fi în acord cu propria ființă. A simți că sufletul tău își găsește liniștea în trupul care îl găzduiește. Despre acest tip de împăcare s-a vorbit în vernisajul celei de-a 14-a ediții a expoziției Dialog cu Sacrul, într-un spațiu care de ani buni reușește să adune nu doar artă, ci și sens.

Petru Bejan a vorbit despre sacralitatea care se insinuează în formele corpului uman, despre frumusețea ca indiciu al unei prezențe divine care nu cere credință, ci doar atenție. „Când ne simțim bine, suntem împăcați”, a spus el. „Iar arta, în cel mai bun caz, ne poate oferi această stare – nu ca promisiune, ci ca atingere.” S-a vorbit și despre un nou tip de sacru: sacralitatea tehnologică, a inteligenței artificiale, a mașinilor care prelungesc omul. Despre modul în care noii „zei” ai lumii contemporane ne însoțesc și ne condiționează. Și despre cum, tocmai în acest context, arta poate rămâne un spațiu de reîntoarcere – nu în trecut, ci în profunzimea prezentului.

Expoziția nu propune doar un traseu vizual, ci și o însoțire. Lucrările și vocile care le-au însoțit nu au căutat să explice totul, ci să creeze un spațiu viu de întrebări. Un spațiu în care omul, indiferent de tradiția din care vine, poate simți că sacrul nu e în afara lui, ci în apropiere. În detaliu. În gest. În imagine. Cei care au venit știu că nu au fost doar spectatori. Au fost martori, participanți, prezențe. Și poate că acesta e cel mai frumos dar al artei când își atinge adevărata ei formă: să nu spună, ci să trezească. „Dialog cu Sacrul 14”, este o expoziție curatoriată de prof. univ. dr. Zamfira Bîrzu, conf. univ. dr. Irina Andreea Stoleriu și prof. univ. dr. Adrian Stoleriu, reunește lucrările a peste 25 de artiști vizuali (Bîrzu Zamfira, Bocîi Marinel, Cernat George, Cojocaru Bogdan, Cristea Simion, Crișmăraur Daria, Gașpar Loredana, Gavrilăoaiei Ovidiu, Gavrilean Bogdan, Harasim Eugen, Ioniță Codrina, Lefter Vasile, Maftei Vilen, Maximovici Bogdan, Murariu Bianca, Murgu Daniel, Negară Ana-Maria, Palamar Ioana, Pascal Maria, Simionescu Atena Elena, Sofragiu Petru, Stoleriu Adrian, Stratulat Cristina, Tudor Constantin, Tudor Vasile, Ungureanu Cristian, Vasilonacă Smirnov Irina.). Vernisajul a avut loc pe 29 mai 2025, ora 18:00, în Galeria de Artă Sacră a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului”, situată pe Calea Galata nr. 5, Iași. Expoziția este prezentată de prof. univ. dr. Petru Bejan, cu moderator pr. Mircea Stoleriu, invitat special Prof. univ. dr. Tereza Sinigalia și este organizată în colaborare cu Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și Uniunea Artiștilor Plastici din România.