Ivona Aramă: „Recunoaștem talentele native, persoanele care au făurit un univers al creației lor, și–au definit o manieră proprie de exprimare plastică”

Ivona Aramă, artist vizual, expert în artă, fost muzeograf la Muzeul de Artă din Iași (șef departament), a pus în valoare, printr-o activitate de cercetare remarcabilă,  arta din Moldova secolului al XIX-lea. Preocupările de specialitate s-au concretizat prin organizarea numeroa-selor expoziții de arte vizuale, prin realizarea unor cataloage de artă, prin studiile ample apărute în reviste de specialitate și prin valorificarea albumelor biografice a creației unor artiști ieșeni, precum: Nutzi Acontz, Ştefan Hotnog, Ioan Antonică, Lucreţia Filioreanu Dumitraşcu, Dimitrie Chipăruș, Viorica Bălan, Dumitru Căileanu și Ioan Vânău. De asemenea, a avut o contribuție importantă în realizarea mai multor dicționare de specialitate și expertize din domeniu, precum și a diverselor cercetări asupra învățământului artistic ieșean. Prolifica activitate profesională a doamnei Ivona Aramă s-a materializat și în publicarea articolelor de specialitate, prin colaborările pe care le-a avut cu diferite reviste și ziare locale sau naționale, contribuind la îmbogățirea istoriei artei plastice ieșene.

Mirela Ștefănescu Pentru a putea face o comparație între viața artistică de dinainte de decembrie 1989 şi cea de după, vă rog să ne spuneți cum era mediul artistic ieșean în contextul în care, arta era controlată de partidul-stat? Care era relevanța expozițiilor artistico-plastice?

Ivona Aramă  Am avut posibilitatea să văd foarte multe expoziții, începând cu Saloanele Anuale de artă și multe alte manifestări culturale de arte vizuale, organizate la Iași, București și alte orașe din România. Expozițiile, în special Saloanele Anuale se desfășurau la Sala Victoria și Galeria Cupola, fiind cele mai importante manifestări din an, văzute ca mari sărbători, la care participau majoritatea artiștilor plastici, dar și publicul ieșean. In general, știu de la colegii de breaslă că jurizarea lucrărilor se făcea cu mare exigență și se mergea pe criteriul valoric. La aceste expoziții, din consultațiile cataloagelor, am constat că se expuneau lucrări de pictură, grafică și sculptură; mai puțin se regăseau piese de artă decorativă. Sigur că, nu pot să vă spun în ce măsură arta era controlată de partid sau de stat, știu că erau la un moment dat impuse niște teme, dar, în general, era expusă o diversitate de genuri artistice: peisajul, portretele, autoportretele și compoziții de mari dimensiuni. Erau abordate mai multe teme, printre care și tema muncii și, dacă o urmărim în evoluția artei plastice universale, o regăsim peste tot; în general, temele erau inspirate din universul satului românesc, din viața cotidiană. Erau exigențe foarte mari pentru selecția lucrărilor la Saloanele Anuale de artă. Așa încât artiștii se pregăteau, cu foarte mult timp înainte, cu lucrări care, de fapt, erau pentru prima dată expuse și rareori întâlneai să fie aceeași lucrare expusă de mai multe ori.

M.Ș. Cum ați perceput perioada de tranziție, după 1990? A existat în cultura ieșeană o dispută dintre viziunea conservatoare şi nevoia de inovaţie?

I.A. Dacă facem o incursiune în timp, să ne gândim că Academia de Arte de la Iași are un istoric în ideea în care, trebuie să menționam că este prima Academie din România. În 1860, într-o zi de 26 octombrie, sub patronajul domnitorului Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu s-au inaugurat cele trei instituții de cultură, de stat: prima Universitate (care astăzi poartă numele lui Al. I. Cuza), prima Academie de Arte și prima Pinacotecă din România.

Sigur, școala ieșeană are o tradiție, un anumit spirit local, care-i definește pe foarte mulți artiști. După anul 1990, mulți dintre aceștia au încercat o altă direcție, spre modernitate, în creația lor, dorind să aducă în actualitate o serie de curente care au fost la începutul secolului al XX-lea, iar prin această abordare au adus o ușoară linie de inovație. Nu aș putea să vă spun că a fost o dispută între artiștii conservatori și cei moderni, dar trebuie să ținem cont că erau puțini artiști plastici. Ulterior, numărul lor a crescut foarte mult și fiecare artist încearcă să-și definească un stil personal. Astăzi sunt veteranii de vârstă, iar dacă mergi într-o expoziție, nu trebuie să citești eticheta ca să le recunoști lucrările. În contextul contemporan, discutam cu câțiva artiști plastici, care spuneau, că ei fiind formați la o școală artistică de tradiție, încercau să revină pe simeze la diferite manifestări, cu noi tehnici și cu o nouă viziune plastică modernă.

Nu am urmărit foarte mult evoluția artiștilor ieșeni, dar pot spune că au existat aceste tendințe ale artiștilor ieșeni de a ieși din acest tipar, tradițional, conservator, dar nu știu în ce măsură au reușit. Au fost multe expoziții pe care le-am văzut, personale sau colective, și nu pot să spun că a fost un salt impresionant în ceea ce privește crearea unui stil personal, chiar și într-o manieră modernă, în măsura în care să poți remarca acel artist. În această lume a tehnologiei de performanță, a calculatoarelor și toate celelalte, sunt foarte multe încercări spre modernitate în artă, unele mai reușite alte mai puțin reușite. În momentul în care te abați de la tehnicile tradiționale, spre exemplu în grafică, apar foarte multe noutăți, dar, în egală măsură, nu știu câți admiratori ai artei moderne regăsim în lumea publicului. Dialogul cu operele de artă este foarte interesant, impactul emoțional asupra lucrărilor diferă în funcție de nivelul de pregătire al privitorului, de educația plastică, de profesie. Eu am lucrat la muzeu cu copiii, începând de la preșcolari, gimnaziu și elevi de liceu, studenți, care erau interesați de artă contemporană.

M.Ș. În viziunea dvs., ce rol avea UAPR-ul înainte de evenimentele din 1989 ? Ce rol mai are UAPR-ul azi?  În prezent, în filiala Iași a UAPR sunt peste 350 de membri; cum poate promova UAPR-ul arta ieșeană?

I.A. Eu consider că UAPR-ul, înainte de anul 1989, a avut un rol foarte important. În primul rând, era o anumită disciplină de creație, în ideea în care, toți artiștii plastici știau că trebuie să expună, nu știu dacă era obligatoriu sau nu, dar trebuiau să aibă activitate artistică. Comitetul de Cultură și Educație Socialistă achiziționa de la expozițiile anuale un număr de lucrări, care au fost transferate ulterior la Muzeul de Artă din Iași. În acest patrimoniu avem posibilitatea să urmărim evoluția artei ieșene. Sunt foarte mulți artiști care nu mai sunt în viață, iar colecția lucrărilor personale a dispărut și atunci muzeul conservă o parte din creația lor. Artiștii aveau condiții, beneficiau de niște privilegii, aveau ateliere, aveau posibilitatea să lucreze, să expună, se făceau acele publicații modeste, cataloagele de expoziții. Fiecare manifestare anuală era reprezentată de un mic catalog. De obicei, aceste cataloage aveau menționate numele artiștilor și lucrările cu care participau, foarte rar ilustrate, pe care astăzi le regăsim mai puțin în biblioteci sau în colecții private. Cred că a fost o perioadă foarte bună pentru artiștii plastici; cine lucra, avea rezultate deosebite. Trebuie să menționăm un lucru important; în perioada respectivă s-a făcut selecția valorică a artiștilor, majoritatea aveau studii de specialitate și, în egală măsură, reușeau să se afirme pe plan local, interjudețean și național, deși aceste expoziții erau foarte puține: la Sala Dalles din București, sau la alte galerii din Bacău, Constanța, Cluj și Brașov, unde ei aveau posibilitatea să expună o parte din creația lor.

Astăzi, rolul UAPR filiala Iași, este la fel de important. Numărul membrilor este foarte mare, 350 de artiști plastici mi se pare foarte mult, cred eu, părerea personală, fără să supăr pe nimeni. Sunt prea mulți membri, unii dintre ei nu au studii de specialitate, nu au o creație reprezentativă artistică, fapt demonstrat, și putem vedea, în sălile de expoziții. Se fac tot felul de expoziții grăbite, fără vernisaje. Deseori, se adună câțiva artiști și mai fac o expoziție, fără a gândi un proiect, care să fie desfășurat. Recunoaștem talentele native, persoanele care au făurit un univers al creației lor, și–au definit o manieră proprie de exprimare plastică; mereu merg pe această expresie definirea stilului, deoarece este foarte important. Se întâmplă să ai surpriza ca într-o expoziție de artă contemporană să vezi că, în unele lucrări, temele se preiau de la mari artiști europeni și se transpun în manieră modernă.

La Iași este o școală cu tradiție; nu este neapărat să fim conservatori, tradiționali, dar trebuie să apreciem valoarea creației fiecărui artist.

M.Ș. Ce credeți despre galeriile de artă din Iaşi? Sunt multe/puţine?

I.A. În anii trecuți cel mai important spațiu de expunere era Sala Victoria. Dar Iașul avea multe oferte ca spații pentru expoziții temporare; mă refer la spațiul de la Revista Cronica, Rotonda UMF, Galeria Cupola, și chiar la Casa Universitarilor. Am regăsit, în cataloagele menționate, sălile acestea expoziționale; chiar dacă erau mai restrânse, foarte mulți artiști și-au expus lucrările. Sala Victoria era cel mai generos loc pentru organizarea activităților expoziționale. Muzeul de Artă propusese un proiect de modernizare, o supraetajare a spațiului; de asemenea, să se înființeze un magazin de materiale și să devină un fel de centru cultural, dar, în egală măsură, să fie un loc unde să poată veni să activeze studenții la diferite proiecte culturale și elevii de la Liceul de Artă. Trebuie să ținem cont că, în această locație, Palatul Culturii, a organizat multe expoziții cu lucrări de patrimoniu, de la toate muzeele: Muzeul de Artă, Muzeul de Etnografie, dar multe au fost aduse și de la București; era un loc foarte vizitat și apreciat de public.

Astăzi, Iașul suferă din lipsa spațiilor de expunere și, desigur ar trebui să fie mult mai multe. Artiștii au dreptul să se afirme și să fie cunoscuți. Eu am început cercetările din dorința de a reafirma arta plastică ieșeană, pentru că, întotdeauna a rămas într-un con de umbră, din faptul că nu a fost mediatizată pe plan național, iar pe plan european, nici atât. În general, artiștii ieșeni s-au afirmat doar pe plan local.

M.Ș. Cum percepe publicul ieşean arta contemporană? Există legătură între „Școala de pictura ieșeană” și orientările estetice actuale?

I.A. Cred că manifestările artistice, fie că sunt expoziții personale sau colective, sunt apreciate de public. Publicul ieșean este un mare iubitor de artă și la vernisaje regăsim un public numeros, format din artiști, fie că sunt colegi de breaslă, fie că sunt cunoștințe foarte apropiate ale artistului/artiștilor, elevi, studenți. Din experiența mea de la Muzeul de Artă, sunt persoane care iubesc orice fel de artă, fie că este contemporană sau lucrări care fac parte din colecții muzeale. Acolo am avut posibilitatea să văd oameni care doresc să vadă noutățile, tendințele în arta plastică românească și să cunoască lucruri inedite; tot ce este nou îi bucură pe ieșeni, asta este concluzia mea. De exemplu, la muzeu, la expozițiile de artă contemporană, erau vizitatori care stăteau mai mult timp, în funcție de dorința celui care intra în expoziție să cunoască, dar erau și acei vizitatori grăbiți care nu acordau foarte multă importanță. În general, cred că publicul ieșean este deschis pentru orice fel de artă.

M.Ș. Cum vedeţi evoluţia artei după decembrie 1989, în ţară şi în special în Iaşi ? Se poate spune că se caută, se explorează noi direcţii sau este un mixaj din mai multe curente artistice?

I.A. Sigur că am văzut foarte multe expoziții nu numai ale artiștilor din Iași, dar și din România; fiecare artist dorește să aducă ceva nou. O categorie de artiști merge pe linie tradițională, pe formația de școală pe care au absolvit-o și încearcă să-și modernizeze, pe diverse direcții, creația. Dar sunt și artiști mai tineri, care încearcă să aducă noutăți pe linia modernă a artei; mă refer la graficieni, la sculptori și chiar și în arta decorativă. Acolo putem urmări mult mai mult, nu mă refer neapărat la tapiseriile clasice, doar la aceste compoziții care sunt realizate într-o diversitate de materiale textile ale creatorilor din Iași. Dacă urmărim un salon de grafică, unde se folosește mult calculatorul, putem să observăm orientarea spre arta modernă, care se practică în întreaga lume. Acum site-urile oferă o diversitate de problematici, în toate domeniile artei plastice contemporane; fiecare se poate inspira și încearcă să vină cu ceva nou, ca  să se afirme. Se aplică tehnologia de ultimă oră, se încearcă să se facă ceva diferit față de ceea ce au realizat până la momentul respectiv și este o altă posibilitate de  rezolvare a problemei, a actului de creație. Este o tendință de modernizare, o luptă, o muncă a artistului, care dorește să se afirme prin ceva nou, prin creația sa personală, să-și creeze propriul drum.

M.Ș. Ce părere aveți despre arta actuală? Este arta contemporană comer-cială?

I.A. Din discuțiile mele cu foarte mulți artiști, cred că este un exces de artă, fiecare creează în lumea atelierul lui, dar oportu-nitățile de a vinde sunt prea puține. Sunt colecționarii, care doresc să achiziționeze lucrări pentru colecția lor privată. O altă categorie de public cumpără de la artiști ocazional, pentru diverse evenimente anuale, din familie sau un cadou. Arta contemporană trebuie încurajată, poate fi valorificată de instituțiile muzeale, dar și de cele private, pentru ambientarea spațiilor publice, unde ar putea fi puse în valoare.

M.Ș. Referitor la achiziția de lucrări, cine mai cumpără astăzi lucrări de artă?

I.A. Muzeul de Artă are astăzi în colecție aproape zece mii de bunuri culturale, multe dintre ele provin din achiziții, dar și din donații, transferuri de la alte muzee. În perioada anilor 1960-1970 statul român, a acordat sume importante pentru achizițiile muzeale. Există un catalog realizat de muzeografa Virginia Vasilovici care se numește Valorile artei din colecția Muzeului din Iași, publicat în anul 1970, în care sunt etalate aproape 300 de lucrări de pictură, sculptură, grafică, dar în special din secolul al XIX-lea și al XX-lea, care au fost achiziționate de ea, în colecția Muzeului de Artă. Domnia sa le-a valorificat într-o expoziție. Ministerul Culturii aloca anual fonduri pentru achiziții. Cât am lucrat eu la Muzeul de Artă din Iași, s-au putut achiziționa și lucrări de artă contemporană, dar în special lucrări din secolul al XIX-lea și prima parte a secolului al XX-lea, pentru că acesta este specificul muzeului, care are o colecție unde regăsești bunuri culturale, clasate la categoria tezaur. Mulți dintre artiștii ieșeni și-au donat lucrările dorind să rămână în patrimoniul muzeului. Cu acest prilej, artistul își poate selecta lucrările cele mai bune din creația lui, ca să fie reprezentative pentru muzeu. Sunt importante achizițiile, dar muzeele nu au întotdeauna bani pentru asta și, astfel, se pierd valori culturale care ar putea face parte din patrimoniul național. Și după ’90 s-au alocat în fiecare an bani pentru achiziții muzeale și sigur că se avea în vedere criteriul valoric. De exemplu, eu am achiziționat, la sugestia doamnei Vasilovici, care știa foarte bine familiile mai în vârstă din Iași, o lucrare realizată de pictorul Gheorghe Popovici (1859-1933) care a fost profesor la Academia din Iași; se numește Visul unei călugărițe, are valoare patrimonială unică. Aceasta nu a fost expusă niciodată, a stat foarte mulți ani într-o colecție privată. De asemenea, s-a mai cumpărat un Portret de bărbat cu beretă, realizat de Emanoil P. Bardasare (1850-1935), care și el a fost profesor la Academia de Arte din Iași.

Muzeele au un rol important la capitolul achiziții de bunuri culturale, a artei contemporane, care ulterior le asigură conservarea, valorificarea în timp, atât prin organizarea de manifestări culturale, cât și prin publicații.

În altă ordine de idei, astăzi sunt persoane fizice care investesc în artă, ceea ce putem vedea la casele de licitații din București, unde unele bunuri culturale s-au vândut la sume record.

M.S. Cum vedeți rolul criticii de artă din Iași, cine prezenta vernisajele?

I.A. Critica de artă este foarte importantă pentru arta plastică în general; făcând așa, un istoric al criticilor din România, sunt puțini și renumiți. La Iași s-au afirmat și sunt recunoscute meritele lor pentru ceea ce au făcut pentru arta plastică ieșeană contemporană. Cronicile sunt necesare pentru a face istoricul creației fiecărui artist, pentru că dacă nu se scrie nimic despre el, atunci artistul nu există.

În cataloagele de expoziții realizate până în anul 1989, în presa locală, mai puțin în cea din București, Revista Arta, au fost realizate prezentări ale manifestărilor culturale de către scriitori, ziariști, critici de artă, muzeografi. La Iași au semnat nume precum: Aurel Leon, Radu Negru, Claudiu Paradais, Constantin Ciopraga, Steliana Delia – Beiu, Vasile Filip, Ion Frunzetti, Petru Bicer, Gheorghe Macarie, Traian Mocanu, D.N. Zaharia, Grigore Ilisei, Valentin Ciucă. Sute de materialele au fost publicate în periodicele ieșene, dintre care amintim: Opinia, Evenimentul, Cronica, Flacăra Iașului, Convorbiri Literare, Revista Arta, almanahuri etc.

Merite sunt, fiecare critic are meritul lui, pentru scrierile respective dedicate artiștilor,  iar unele cronici de artă au fost adunate în diferite publicații. Dacă nu ar fi criticii, nu ar fi artiștii, în ideea în care nu are cine să le mediatizeze și să scrie despre creația lor. In prezent, este mare lipsă de critici de artă; nu e neapărat necesar să fie o critică favorabilă artistului respectiv, că la un moment dat este tendința de promovare  a ideii că toți artiștii sunt foarte buni. Este foarte important  un dialog cu artistul, care se confesează, își definește opera lui. Am făcut câteva interviuri cu artiști plastici, unde își mărturisesc gândurile, își deschid sufletul și cred că sunt relevante pentru fiecare dintre ei.

Din experiența mea de până acum, după cercetările întreprinse pentru cataloagele publicate, colaborările pentru dicționare, anuare etc., reprezentativă este zestrea scrisă a fiecărui artist, pe care ar trebui să o facă în timpul vieții. Sunt mulți artiști care, după dispariția lor, nu mai au urmași, totul se risipește, nu se mai ocupă nimeni de creația lor. Am realizat patruzeci de fișe ale unor artiști, pentru Anuarul UAP Iași-In memoriam, 2017, unde am cercetat mult timp, pentru reconstituirea activității acestora, mai ales că astăzi, aproape nimeni nu-și mai amintește de ei.

În vederea promovării artei plastice ieșene, am dedicat o serie de cataloage profesorilor mei de la Academie, valorificându-le pentru prima dată creația artistică, dintre care amintesc pe Ștefan Hotnog, Ioan Antonică, Dumitru Căileanu. La acestea, se adaugă și alte publicații ce fac referire la Lucreția Filioreanu Dumitrașcu, Ioan Vînău, Viorica Rodica Balan.

Una dintre preocupările mele de cercetare, a fost și este despre învățământul artistic la Iași, care s-a concretizat într-o expoziție și publicarea catalogului Maeștri și discipoli – Școala de Arte Frumoase din Iași (1860-1914), în anul 2008. Nu trebuie să uităm că, academia ieșeană a format primele generații de profesori de desen și caligrafie din Moldova, în a II- a jumătate a secolului al XIX-lea, dar și de artiști care, prin activitatea lor, au definit specificul artei românești. Pentru publicația Desco-peră Palatul Culturii Iași – Dovezi ilustrate de artă, istorie și civilizație, Editura Copou, Iași, 2009, am realizat capitolul Muzeului de Artă cu prezentarea colecțiilor de Artă Europeană și Artă Românească Modernă și Contemporană. Cartea este rodul muncii colegilor muzeografi de la toate muzeele din Iași; este o publicație de referință, unică, o carte de colecție.

Pentru munca de cercetare, trebuie să dedici foarte mult timp, răbdare, perseverență; este o adevărată pasiune, rodul se vede după mulți ani. Am colaborat la foarte multe publicații, dicționare, cataloage de artă, ori de câte ori am fost solicitată. Acum colaborez la două dicționare (pentru care am întocmit numeroase fișe ale unor artiști), care sunt realizate de doamna muzeograf Florica Cruceru. Primul este Dicționarul artiștilor din spațiul românesc 1700-1920 Pictori, sculptori, gravori, zugravi, iconari, scenografi, decoratori, istorici de artă  și al doilea este dedicat criticilor, istoricilor de artă din România. Meritoriu este pentru toți criticii de artă ce lasă urmașilor, această zestre într-un tot; astfel se completează istoria artei plastice naționale românești.