La mulți ani!

Aud că revista „Timpul” împlinește 150 de primăveri, deci mi-a venit și mie rândul s-o sorcovesc. Ergo… în afară de cele urate încă din titlu, îi mai doresc distribuție mai bună, notorietate mai mare, interviuri mai multe (interviurile sunt sarea și piperul unei reviste culturale – eu să nu știu? Abia când e luat la întrebări se face omul de râs în stil mare. Interviul este ca alcoolul: firile mici se fac și mai mici, iar firile mari se îmblânzesc și devin șugubețe. Trăiască interviurile!) și, nu în ultimul rând, piscină. Oamenii care trudesc într-o redacție sunt mult mai productivi dacă au, pe lângă toate facilitățile, și piscină. Mai un craul, mai un bras, mai un bâldâbâc, mai o plută, altfel se reapucă omul de treabă după o scaldă sănătoasă, gospodărească! Ați văzut toți ce spor la scris a avut Nică după baia în Ozana.

Eu unul mă simt mândru, flatat și speriat de responsabilitate, toate în același timp, pentru că am șansa de a publica în Timpul. Nu mi-e frică de colegii de pagină, adică nu mi-e frică de ăștia vii, asta vreau să spun, că scriu la fel de bine ca oricare dintre ei, fac tot atâtea parale. Mi-e frică însă, de cei morți, și pe bună dreptate: în „Timpul” au publicat, la vremea lor, oameni care au făcut istorie și pe care acum îi aflăm prin manuale, în calitate de scriitori canonici, și prin intersecții, sub formă de statui. Tocmai de asta zic: e o onoare să apar în revistă, da, dar este și-o mare răspundere. Foarte bine, poverile sunt pentru cei răbdurii… La mulți ani, Timpul!