Luminile acestei lumi, pregustare a frumosului netrecător

„Doamne, Dumnezeul meu, măritu-Te-ai foarte. Întru strălucire și în mare podoabă Te-ai îmbrăcat, cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină” (Psalmi 103, 1-2).

În tradiția veterotestamentară, dar și în Scriptura nouă, Dumnezeu este numit lumină pentru că „lumina sălășluiește în El” (Daniel, 2, 22). În uluitoarea apariție a carului Domnului, profetul Iezechiel distinge, alături de foc, o lumină care este Însuși Dumnezeu: „Și am mai văzut ceva, ca un metal înroșit în foc, ca niște foc, sub care se afla acel chip de om și care lumina împrejur; de la coapsele acelui chip de om în sus și de la coapsele chipului în jos se vedea un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, așa era înfățișarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Și când am văzut eu aceasta, am căzut cu fața la pământ. Atunci am auzit glasul unuia care mi-a zis… (Iezechiel 1, 27-28, 2,1). Înfiorare și spaimă sacră, proximitatea sfințeniei divine trimite la subiectul fricii paradoxale, la Numinosul lui Rudolf Otto, amintindu-ne că „înfiorarea numinoasă este la fel de veche ca și umanitatea însăși”.[1]

Nu doar strălucitoare, dar lumina slavei are și atributul veșniciei, după cum spune profetul Solomon despre Înțelepciune (Sofia): „ea este strălucirea luminii celei veșnice și oglinda fără pată a lucrării lui Dumnezeu și chipul bunătății Sale” (Înțelepciunea lui Solomon, 7, 26). Rembrandt a înțeles bine textul scripturistic atunci când redă lumina ca parte intrinsecă a celor înțelepți, a celor care în solitudine, rugăciune și cărți află lumina interioară a cunoașterii, adică sugerarea vieții interioare a personajelor, „liniștea favorabilă concentrării lăuntrice, meditației”.[2] Cel ce rămâne în Dumnezeu, sporește în cunoașterea lucrărilor Sale, căci „aceasta este viața veșnică, să Te cunoască pe Tine, singurul și adevăratul Dumnezeu, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Lumina transcende simpla vedere pentru a deveni cunoaștere: „Cu adevărat, Dumnezeu nimic nu iubește fără numai pe cel ce petrece întru înțelepciune. Ea este mai frumoasă decât soarele și decât toată orânduirea stelelor; dacă o pui alături cu lumina, înțelepciunea o întrece. Fiindcă după lumină urmează noaptea, pe când înțelepciunea rămâne nebiruită în fața răutății” (Înțelepciunea lui Solomon 7, 28-30). Dar ceea e mai spectaculos abia urmează. Nu doar că o pot vedea, cutremura și admira, dar lumina divină este comunicabilă oamenilor, spre fericirea lor: „Că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Psalmi 35, 9).

Mai mult, Sfânta Evanghelie după Ioan spune lămuritor că întru Iisus Hristos „era viață și viața era lumina oamenilor, Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o” căci „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul” (Ioan 1, 4-5 și 9). Viața plină de sens, deci cu cât mai mult inspirația artiștilor plastici, este parte din darurile divine, revărsate printr-o iconomie divină ce nu se epuizează de mister în fața rațiunii umane: „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbră de mutare” (Iacov, 1, 17). Nu este deloc întâmplător că un atribut tradițional al frumuseții rămâne claritas. Umberto Eco spunea că „una dintre originile esteticii luminozității consta neîndoielnic în faptul că, în numeroase culturi, divinitatea era identificată cu lumina și adesea cu soarele.”[3] Tot el arată că, prin neoplatonism și opera Sf. Dionisie Pseudo-Areopagitul, aceste imagini pătrundeau în tradiția creștină, Dumnezeu fiind numit Lumină, Foc, Izvor de Lumină. Omul medieval se vedea pe sine într-un mediu inundat de lumină.[4]Într-o comparație cu pictura barocă a lui Georges Le Tour, Maria Magdalena penitentă, 1638, aflată la Luvru, miniaturile medievale iradiază lumina din obiecte, acestea având o lumină proprie, intrinsecă. Doar două exemple ar putea fi suficiente: manuscrisele anluminate, anluminurile, denumite și iluminări, fiind acele ilustrații într-un manuscris cu picturi sau ornamente manuale, de toate felurile, dar și vitraliile de la catedralele gotice. Biserica de tip gotic este edificată în jurul unei revărsări de lumină ce pătrunde în structuri printr-un traforaj, devenind un adevărat „triumf al luminii”. [5]În comuniune cu Divinitatea, prin iradierea Sfântului Duh, claritas, strălucirea luminii, nu vine dintr-o explozie a Big Bang-ului, un flux luminos care întâlnește materia, cu rezistența ei opacă, ci este intrinsecă trupurilor, așa cum evidențiază Giotto în Judecata de Apoi, 1303- 1305, de la Padova, din Cappella degli Scrovegni.

Oferind proporție și lumină, cele două posibile atribute ale artei din toate timpurile, tablourile artistei Coca Marcu trimit la serenitate, duh irenic și contemplare a luminii dinspre teluric spre o transcendență plină de lumina cea netrecătoare. Tablourile ei sunt o paradigmă a faptului că „lumina călăuzește lucrările omului.”[6] Aparatul de fotografiat vede geometric lumea înconjurătoare, natura și lumina, în timp ce noi vedem din punct de vedere psihologic, spunea cineva.[7] Pentru o axiologie creștină, lumina din pictura ei devine hrană pentru o meditație plină de sens.

Și dacă un criteriu al frumosului este ceva ce poate am dori să avem, dar care nu va înceta să fie plăcut chiar dacă nu e al nostru, așa vom spune și noi despre lucrările artistei Coca Marcu…

[1] C.S. Lewis, Problema durerii, traducere din engleză de Vlad Russo, Editura Humanitas, București, 2012, p. 362.

[2] Eugen Schileru, Rembrandt, Editura Meridiane, București, 1966, p. 51.

[3]  Umberto Eco, Pe umerii giganților, traducere din limba italiană Anamaria Gebăilă, Editura RAO, București, 2018, p. 49.

[4]Ibidem, p.49.

[5]Jacques le Goff, Eroi și minuni ale Evului Mediu, traducere din limba franceză de Gabriela Șiclovan, Editura Cartier, Chișinău, 2010, p. 44.

[6]  Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice, Lexic teologic, , traducere din limba franceză de Michaela Slăvescu, Editura Humanitas, București, 1997, p. 22.

[7]David Hockney și Martin Gayford, O istorie a imaginilor. De la pictura rupestră la ecranul de computer, traducere din limba engleză de Louis Rinaldo Ulrich și Tudor Ulrich, Editura Pandora Publishing, București, 2017, p. 25.

[8]Sf. Toma de Aquino: „pulchra dicuntur quae visa placent.