Moment de terapie

Un pacient are insuficiență respiratorie acută, pleurezie neoplazică bilaterală, carcinom gastric, ascită paraneoplazică, carcinomatoză peritoneală, diabet zaharat tip II, injurie renală acută. În concluzie, este într-o stare foarte gravă.

Are o istorie și o carieră în spatele lui, a fost bun și a fost mai puțin bun, a făcut sacrificii mai mari și mai mici, a iubit mai mult sau mai puțin, a fost apreciat, dar și jignit, a fost lovit și s-a vindecat, a căzut și apoi s-a ridicat.

Stăm în mijlocul salonului astfel încât să îi observăm pe toți și ei să ne poată privii dacă își mai deschid ochii. Cert este că acest pacient era conștient.

Dintr-o dată îl auzim, spunând:

“Salvează-mă, salvează-mă”.

“Încă 2 ml. de morfină.”

O asistentă îi deschide sticla cu apă ca să bea, pentru că nu putea datorită tremurului și slabei oxigenări cerebrale.

“Dă-mi să mușc din ceapa aia. Vreau să mușc din ceapă”.  

Suferința înainte de trecerea în lumea de dincolo este la fel pentru oricine. Agitație psihomotorie, unde pacienții își încep delirul, urmată apoi de liniște, calmare și… punctul final.

Noi, cei din această secție suntem ultimele figuri pe care le văd sute de astfel de oameni înainte de a închide ochii în mod definitiv.

De aceea, purtăm un zâmbet mereu pe chip de la momentul intrării în salon și suntem ochi și urechi pe monitoarele care îi țin pe ei în viață și încercăm să fim cât mai pregătiți și mai aproape pentru a le curma suferința definitiv în ultimele lor minute, sedându-i.

În fiecare oră, se mai aprinde câte o lumânare.