Paradoxul resurselor naturale (sau de ce nu avem telefoane rusești)

Fie că vorbim despre petrol, aur, gaze naturale, cărbune sau minerale rare, de multe ori cuvântul „bunăstare” ne vine în minte. De cele mai multe ori avem tendința să vedem resursele naturale ca fiind un prim factor ce influențează nivelul de dezvoltare economică al unei țări. De la gazele rusești până la petrolul saudit, progresul unei națiuni pare să fie în strânsă legătură cu rezultatul loteriei geografice la care țările participă. Cu toate acestea, realitatea este ceva mai difuză.

Paradoxul belșugului

„Paradox of plenty” se referă la inabilitatea unor țări să-și ridice nivelul de trai și să ajungă la o creștere economică sustenabilă în ciuda resurselor naturale de care națiunea beneficiază. Factorii ce duc la acest paradox sunt încă dezbătuți, dar ne pot oferi o imagine mai clară asupra peisajului economic.

Un factor important este cel al volatilității prețurilor resurselor naturale. Cu toții știm (și am fost martori) la fluctuațiile de preț a petrolului. De fapt, petrolul reprezintă un „exemplu de manual” când vine vorba de volatilitatea prețului. Acesta s-a scumpit puternic în 2008 și a scăzut brusc în 2014, 2016, 2018 și, mai ales, în 2020 unde a ajuns aproape la un minim istoric. Aceste fluctuații țin să reprezinte o amenințare, în special pentru țările care nu posedă o economie diversificată, adică țări care își țin toate ouăle într-un singur coș (o expresie mult iubită de finanțiști). Un bun exemplu este cazul Venezuelei, majoritatea economiei sale gravitând în jurul petrolului. Astfel, după scăderi bruște în prețul petrolului, inflația a început să urce (în 2016 ajungând la 274%), iar țara a intrat în colaps. Această țară (cu zăcăminte majore de petrol) a cunoscut o creștere economică accelerată în momentele de „boom” ale țițeiului, totuși, economia s-a contactat și mai accelerat când prețul a scăzut. Asta ne arată cât de riscant poate fi ca o economie să graviteze în jurul unei singure comodități.

Un alt factor ce poate împiedica dezvoltarea economică cu privire la resursele naturale poate fi dat de aprecierea monedei locale. De multe ori avem tendința să credem că o monedă puternică aduce numai beneficii. De fapt, o monedă mult prea puternică poate fi la fel de nocivă pentru comerț precum una slabă. Asta s-a întâmplat în Olanda, țară care, în anii 50, a dorit să exporte gazul proaspăt găsit în Marea Nordului. Astfel, Gulden-ul Olandez (moneda Olandei înainte de Euro) s-a apreciat semnificativ, îngreunând exportul altor bunuri și favorizând importurile, astfel declanșând o creștere a șomajului, o scădere a productivității și, în cele din urmă, o recesiune. Într-o situație asemănătoare s-au găsit și alte țări „bogate”, cum ar fi Republica Democrată Congo sau Angola.

În același timp, exploatarea de resurse ține să fie concentrată în anumite regiuni dintr-o țară, impactul resursei asupra întregii economii fiind discutabilă iar, de multe ori, statele se vâd nevoite să neglijeze alte industrii care nu pot face față cu cea extractivă. Mai mult decât atât, exploatarea unei resurse nu necesită întotdeauna o forță de muncă educată. Asta poate duce la o stagnare sau poate chiar o scădere în investițiile în resursa umană, în principal în educația populației. De exemplu, un studiu din 2021 a ajuns la concluzia că regiunile din Europa cu istorie în mineritul de cărbune au un Produs Intern Brut pe cap de locuitor cu 10% mai mic față de restul țării. Asta face ca țările fără resurse să aibă una dintre cele mai educate forțe de lucru din lume, aceste țări realizând că valoarea adăugata se poate crea și prin oameni. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care „cei patru tigri asiatici” (Coreea de Sud, Taiwan, Hong Kong și Singapore) s-au dezvoltat și au ajuns printe cele mai puternice economii din Asia.

Nu putem aminti de capcana resurselor naturale fără să menționăm celebrul episod al Imperiului Spaniol care și-a găsit sfârșitul chiar în sursa lor de putere: coloniile din America. Odată cu descoperirea Americii, Europa a fost „acaparată” de povești despre bogățiile continentului (aur și argint). Aceste două resurse au stat la baza politicilor coloniale spaniole, principalul lor obietiv fiind extragerea și aducerea lor în Spania. Aceast transfer de bogăție a generat un curent inflaționist greu de controlat și, așa cum am văzut mai sus, a dus la o scădere în investiții în resursa umană. Asta a făcut ca Spania să piardă cursa industrializării și să rămână în urmă din punct de vedere economic și tehnologic.

De cele mai multe ori, această „capcană a resurselor naturale” vizează țări în curs de dezvoltare. Exploatarea de resurse ține să aducă cu ea fenomenul corupției, acesta prosperând în țările fără o puternică tradiție a democrației și a instituțiilor imparțiale. Astfel, veniturile din extragerea, de exemplu a petrolului, alimentează direct tendințele autocrate și oligarhice, populația țării find ignorată, axa dintre conducători și companiile petroliere fiind în centru atenției statului. De asemenea, se poate trasa și o legătură între economii bazate pe resurse naturale și conflictele militare. Cum controlul direct a resurselor este vital, iar populația este „uitată” de către guvernele corupte, instabilitatea devine noua regulă, de multe ori ducând la război civil. Aceasta este povestea multor țări africane „binecuvântate” cu resurse.

Cu toate acestea, există și câteva povești de succes, cum ar fi Botswana, unul dintre cei mai mari exportatori de diamante din lume. Țara sud-africană a reușit să-și diversifice economia și să devină una dintre cele mai puțin corupte țări de pe continent. Cu ajutorul diversificării, a transparenței și a descentralizării, pe listă se regăsesc și Canada (care are a treia cea mai mare rezervă de petrol din lume) și Chile, cel mai mare producător de cupru din lume.

Resursă epuizabilă, capital inepuizabil

Cel mai celebru model de succes este cel al Norvegiei, care, chiar dacă nu are rezerve impresionante de petrol, acestea contează mai mult atunci când luam în considerare populația țării de doar 5 milioane de locuitori. Norvegia este echivalentul omului care a câștigat la loterie, dar a decis să-și păstreze locul de muncă actual și să nu facă cheltuieli nejustificabile. Norvegia a decis să nu reducă taxele și să folosească banii de pe urma petrolului pentru a crea un fond de investiții. Acest fond de investiții este total independent de statul norvegian, acesta putând accesa o parte foarte mică din profit pentru cheltuielile publice, restul profitului fiind reinvestit. Astfel, fondul deține în medie 1,4% din orice companie listată pe bursele internaționale, investițiile fiind făcute urmărind criteriile cheie ale diversificării, sustenabilității și, surprinzător, ale eticii. De exemplu investițiile în firme producătoare de armament sau firme care au încălcat drepturile omului sunt aproape interzise. Acest „hedge-fund” are de fapt rolul de a oferi o sursă de venit cetățenilor țării, dar nu acum, ci în viitor. Pe măsură ce fondul crește în valoare, resursele petroliere scad, ajungând încet să nu mai facă parte din profilul economic al Norvegiei. Astfel, Norvegia a înțeles că petrolul este efemer, iar, dacă oportunitatea este valorificată inteligent, aceasta poate ridica nivelul de trai al populației chiar și în viitor.

Așadar, sper că acest articol a reușit să aducă o nouă perspectivă asupra resurselor naturale, pe care mulți dintre noi le considerăm vitale unei economii puternice. Chiar dacă acestea pot aduce beneficii reale, de multe ori o țară trebuie să fie pregătită să le și primească. Fie că vorbim despre corupție, instituții defectuoase sau o economie centrată pe o singură comoditate, resursele naturale trebuie gestionate eficient și cu o gândire pe termen lung. Aurul sau petrolul nu garantează bunăstarea, ci oamenii din spatele acestora. Ar fi bine să avem în vedere cele scrise mai sus atunci când deschidem televizorul și vedem ce se întâmplă în țara vecină.