Polimeri, sculptură și arhitectură – despre demitizarea materialului, unicității și efortului creativ în Expoziția de Machete și Mobilier Stradal de la Centrul Iazul Morilor, Buzău.

La Centrul „Iazul Morilor” din Buzău a fost recent vernisată o expoziție (27.02.2026), sub aparența utilitaristă a unor machete și prototipuri de mobilier stradal, care însă propune o amplă și necesară repoziționare teoretică a sculpturii în raport cu tehnologia contemporană. Demersul (realizat de studenți ai Universității Dunărea de Jos din Galați – Delia-Mihaela Mogda, Claudia Riza și Cosmin Caraman, respectiv de studenți ai Universității Naționale de Arte din Iași – Ioana Cojocea, Roxana-Alexandra Pîrvu și Carla-Maria David), sub coordonarea profesorilor Cătălin Fetecău, Felicia Stan, Mihăiță Năstase și Sorin Purcaru, realizat prin interemediul Centrului de Excelență în Procesarea Polimerilor, nu trebuie citit exclusiv în cheia decorativului sau a designului utilitar; ci mai degrabă în registrul exigent al unei investigații plastice asupra condiției obiectului tridimensional în epoca tehnologiilor emergente. Voi începe textul cronicii cu o afirmație abruptă și cu demantelarea a trei mituri ale artei tradiționale: deși prezentate sub auspiciile unui proiect urbanist, machetele din expoziție aparțin (în primul rând) sculpturii; iar această apartenență nu este doar metaforică, ci structurală!

Primul obstacol conceptual al analizei mele îl reprezintă persistența unei ierarhii materiale moștenite din tradiția academistă. Marmura, bronzul, piatra sunt (încă) investite cu o așa-zisă aură a nobleții, în timp ce materialele industriale (în cazul de față, polimerii) sunt privite cu o anume suspiciune ontologică. Istoria sculpturii moderne și contemporane a relativizat de mult această taxonomie, însă cum efectele au fost prea puțin resimțite în mediile „mai conservatoare”, o demonstrație a validității „artei polimerice” se impune a fi pe scurt trecută în revistă. Dacă în modernism materialul devenea expresia unui soi de sinceritate ontologică (gândirea „adevărului materialului”), postmodernitatea a demonstrat că semnificația nu este inerentă substanței, ci mai ales… relațională și convențională! În acest sens, utilizarea maselor plastice din cadrul expoziției de la Buzău nu reprezintă o concesie tehnică, ci o opțiune coerentă și în acord cu epoca – potrivită atât pentru capacitatea sa de a susține geometrii complexe, cât și pentru reziliență în context urban. Mai mult, imprimarea 3D introduce o logică aditivă radical diferită de sculptura substractivă tradițională. Forma nu mai este „eliberată” (cum zicea Michelangelo – „Am văzut îngerul în marmură și am sculptat până l-am eliberat”) prin eliminarea excesului, ci construită strat cu strat, în logica unei sedimentări atent controlate digital. Această mutație tehnologică implică și o mutație estetică – suprafețe reticulare, cavități optimizate topologic, continuități morfologice dificil de realizat prin tehnici clasice, etc. Într-o lectură actualizată a Reflecțiilor lui Walter Benjamin din „Opera de artă în epoca reproductivității mecanice”, am putea afirma că reproducerea (digitală, sau 3d-printed) nu anulează aura, ci o redistribuie. Astfel, „aura” nu mai este atașată rarității materiale, ci inteligenței procesului și coerenței conceptului, mutând „noblețea” materialului din registrul „mineral” (marmură, granit) în cel (exclusiv) epistemic.

Al doilea mit pe care evenimentul de la Buzău îl destructurează privește unicitatea ca fundament al valorii sculpturale. În economia tradițională a artei, unicatul funcționează asemenea unei garanții simbolice (și prin extensie, financiare – pentru colecționar). Totuși, când discutăm despre obiecte destinate spațiului public (bănci, jardiniere, elemente de delimitare sau de iluminat) logica unicității devine problematică. Știm că orașul operează prin repetabilitate și modulare – străzile, fațadele, sistemele de infrastructură sunt „seriale” și „înseriabile” prin definiție. În acest context, reproductibilitatea controlată digital nu diminuează statutul artistic al obiectului, ci îl adaptează unei morfologii urbane repetitive, iar fișierul digital devine matrice parametrică, susceptibilă de variații în funcție de amplasament, scară sau necesități funcționale. Tot Benjamin observă că reproducerea tehnică „emancipează opera din ritual” și o plasează în sfera socialului și politicului. Prin analogie, sculptura parametrică emancipează forma din singularitate și o plasează în sfera distribuției urbane – deci nu asistăm la o banalizare, ci la o democratizare și accesibilizare a experienței estetice. În acest sens, seria nu este un compromis, ci o strategie ce permite configurarea unei identități vizuale coerente la nivel urban, fără a sacrifica diversitatea formală. Unicitatea absolută devine astfel mai degrabă un mit al pieței decât o necesitate ontologică a sculpturii.

Al treilea mit, și poate cel mai persistent, este acela al efortului ca factor legitimator estetic. Se prezumă că sculptura ar trebui să fie rezultatul unui travaliu fizic semnificativ, al unei confruntări dramatice între artist și materie, însă această imagine romantică (deși seducătoare) este reducționistă. În contextul imprimării 3d efortul nu dispare, ci se deplasează. El devine conceptual, computațional, ingineresc, iar modelarea tridimensională, simulările structurale, calculul grosimilor și al densităților, optimizarea pentru rezistență și ergonomie presupun o rigoare comparabilă cu efortul fizic al sculpturii tradiționale. Expoziția de la Iazul Morilor Buzău evidențiază tocmai această convergență – între gândirea artistică și cea inginerească. Studenții operează într-un câmp interdisciplinar, în care estetica este integrată de parametri tehnici, iar tehnologia devine mediu expresiv. Astfel, proiectul expozițional al Centrului de Excelență în Procesarea Polimerilor demonstrează că sculptura și arhitectura nu mai reprezintă (doar) gest și inteție, ci mai cu seamă – sistem și rețea!

Dincolo de demontarea acestor mituri, miza expoziției constă în resemantizarea mobilierului stradal. Obiecte considerate adesea secundare în economia orașului – o bancă, un modul despărțitor, un foișor – sunt investite cu rol de vectori ai identității vizuale și interacțiunii sociale. Astfel, machetele expuse modelează proximități, articulează limite și configurează o atmosferă. Ele nu sunt simple accesorii, ci veritabile interfețe între corp și spațiu. În termen sculpturali, ele articulează raportul dintre plin și gol, dintre masă și traseu, dintre volum și mișcare. Prin urmare, a le exclude din sfera sculpturii pe criterii de materialitate, serialitate sau tehnologie ar însemna a ignora evoluția istorică a disciplinei. Sculptura contemporană nu mai este obligată să se retragă de pe soclu pentru a-și valida statutul, și mai presus de atât – prin exemplul studenților și profesorilor expozanți la Buzău, ea poate funcționa ca infrastructură estetică integrată în cotidian. Deși Expoziția de Machete de Mobilier Stradal nu proclamă o revoluție spectaculoasă, ci mai degrabă propune o mutație de paradigmă discretă, ea produce implicații semnificative: Sculptura și arhitectura este reconfigurată ca practică interdisciplinară, în care materialul industrial devine legitim, reproductibilitatea se integrează în strategia urbană, iar efortul se redefinește în termeni cognitivi și tehnologici. Cum orașele caută soluții sustenabile și identități concrete, această convergență între artă și inginerie oferă un prim și relevant model de reflecție aplicată, deoarece nu asistăm la dispariția sau „decăderea” artei și sculpturii, ci la coborârea lor „la firul ierbii”, în fluxul vieții urbane.

Uneori schimbările majore nu se produc prin fenomene monumentale, ci prin obiecte aparent minore. La scară redusă, dar cu o ambiție teoretică remarcabilă, expoziția de la Iazul Morilor Buzău demonstrează că sculptura poate gândi orașul – și că orașul, la rândul său, poate deveni un vast câmp sculptural.