Pregătirile pentru sărbători în satul de altădată

Frământatul aluatului pentru pâine și cozonaci în coveți de lemn

În gospodăriile țărănești de odinioară, covata de lemn — unealtă masivă, scobită dintr-un singur trunchi de plop, tei ori salcie — ocupa un loc de seamă între obiectele de lucru ale casei. În preajma marilor sărbători, covata aduna făina cernută, maiaua veche păstrată cu grijă și peste toate, îndemânarea femeii.

Pâinea se făcea cam o dată pe săptămână, dar în cantitate mai mare de sărbători, când se pregătea cu două, trei zile înainte.

Frământatul aluatului reprezenta o lucrare îndelungată, însoțită de ritmuri și gesturi transmise din mamă în fiică. Aluatul frământat cu maia necesita un timp de dospire mai îndelungat decât cel în care se folosea drojdia, astfel că aluatul se pregătea cu o zi sau o seară înainte de ziua coacerii. În timpul frământării, aluatul era „lovit” și ridicat necontenit, până se desprindea singur de pereții vasului. Covata era apoi acoperită cu ștergare și lăsată la cald, aproape de vatră. În cuptor, pâinea stătea cam două ore, apoi era scoasă și bătută cu făcălețul.

În multe zone, covata era ca un „spațiu al abundenței”: nimeni nu se apleca peste ea fără a-și face semnul crucii, iar pâinea scoasă din cuptor era tăiată cu grijă și binecuvântată înainte, căci hrana se cuvenea respectată.

Urmele de uzură ale coveții — crăpături, pete de aluat uscat, tăieturi de cuțit folosit la desprinderea aluatului — sunt mărturii ale folosirii ei neîntrerupte vreme de generații. În muzeu, această piesă vorbește nu doar despre pregătirea pâinii, ci și despre centralitatea ei ritualică.

Fierberea sarmalelor în oale ceramice

Oala sau vasul ceramic mediu sau mare e un obiect de bază, folosit neîntrerupt din cele mai vechi timpuri. Nelipsit din gospodăriile românești, acest tip de vas avea întrebuințare largă, dar cele de dimensiuni medii și mari, cu două torți și uneori îmbrăcate în plasă din sârmă, erau folosite pentru fierberea sarmalelor sau a găluștelor, cum se spunea. Realizată în ateliere sătești sau în centre de olărit, din lut bine frământat și ars în cuptor, oala păstra căldura îndelung, asigurând fierberea lentă, molcomă, care dădea și o anume savoare mâncării. Erau vremuri în care nici oamenii, nici mâncarea nu se grăbeau, iar lucrurile se făceau firesc, în ritmul lor.

Împodobitul bradului și fiertul sarmalelor se făceau mereu în ajunul Crăciunului. Unii fac la fel și azi. Gospodina pregătea frunzele de varză murată, le tăia „nervura”, răsucea umplutura și, după ce ungea vasul cu unsoare, așeza sarmalele în straturi ordonate circular. La baza vasului mai adăuga oase cu carne de porc, iar printre sarmale, bucăți de mușchi. La final, peste ele veneau frunze întregi sau mărunțite, pentru a fierbe mai bine. Oala era apoi așezată în cuptorul cuptorul de pâine, ori pe marginea sobei, în care focul era mic și constant, iar astfel bucatele clocoteau fără grabă.

Vasele de ceramică păstrează pe ele urme de uzură sau ale atingerii focului: depuneri de funingine, smalț fisurat ori sărit, toate fiind semne ale folosirii repetate. Dincolo de utilitatea lor practică, oale ca acestea sunt dovezi ale unui mod de viață construit în jurul vetrei — locul primordial al casei țărănești.

Pentru omul din satul de altădată, oala pentru sarmale nu era doar un vas, ci un element al ospățului comunitar, al sărbătorii și al împărtășirii hranei în familie. Fiertul sarmalelor în vase ceramice vechi, moștenite din familie, se mai practică și azi în unele sate, după cum am putut afla. Maria Oltean din Livezi, jud. Harghita, spune că în familia ei sarmalele fierb într-o oală ceramică veche de vreo 100 de ani și că nu se pot gândi la momentul când oala se va sparge. Alții fierb sarmale tot în oale ceramice, dar mai noi, din comerț.

Consultanți – prof. Doina Dobreanu (Subcetate, jud. Harghita), Maria Oltean (Livezi, jud. Harghita) / Foto, reconstituiri cu AI – C.M. Oltean