Nicolae Muntean – Iconarul din Vinerea, „Tezaur Uman Viu”, recunoscut de UNESCO

Bogățiile materiale, cum ar fi banii și aurul se păstrează în seifuri, însă cultura tradițională românească se custodește cu sfințenie în „Tezaure Umane Vii”. Este un titlu onorific acordat de Ministerul Culturii pentru salvgardarea, păstrarea și transmiterea patrimoniului cultural imaterial, recunoscut de UNESCO. Din anul 2010 până în prezent, cincizeci și unu de români au primit acest titlu, peste jumătate dintre ei sunt din Transilvania. Județul Alba se găsește în fruntea clasamentului, cu șapte „Tezaure Umane vii”. Localitatea Vinerea se poate mândri cu iconarul Nicolae Muntean, care din anul 2013 a fost onorat cu un astfel de titlu. Am avut bucuria să-l vizitez și să mă încarc spiritual, printre picturile, sculpturile și cuvintele dânsului.

Interviul integral cu Nicolae Muntean

Camelia: Domnule Nicolae Muntean, v-am urmărit cariera artistică și am fost mândră de realizările dumneavoastră, fiind o vinereancă iubitoare de cultură și artă. Știu că v-ați născut în localitatea Cunța, din județul Alba. Când și cum ați decis să locuiți la Vinerea?

N.Muntean: A fost, practic, o minune, Dumnezeu a vrut ca eu să mă stabilesc aici și vă mulțumesc pentru că mă acceptați ca vinerean. Da, m-am născut la Cunța, dar după Școala Primară am plecat de acasă, împreună cu toată generația mea. La început, am mers la Cugir la vârsta de 14 ani. Drumurile mele erau împărțite între Cunța și Cugir, fiind singur la părinți aveam datoria și plăcerea de-a mă ocupa de cei care mi-au dat viață, m-au crescut și sprijinit. După moartea mamei, în anul 1999, l-am adus pe tata la Cugir, smulgându-l din singurătate. Dar condițiile de la bloc nu erau compatibile cu cele din mediul rural, unde el fusese învățat zeci de ani. Și atunci, am cumpărat o casă pentru el la Vinerea să-i redau bucuria rurală. De atunci, viața noastră s-a schimbat radical, cunoscând oamenii, locurile și tradițiile vinerenilor. Cu această ocazie, vreau să mulțumesc localnicilor pentru modul în care l-au primit pe tata, care s-a integrat imediat aici. Tata s-a simțit iubit, s-a înviorat și a mai trăit încă 11 ani. După ce el a trecut la cele veșnice, eu împreună cu soția am luat hotărârea să ne mutăm la Vinerea. Și iată-ne aici, de circa patru ani!

Camelia: Acum am posibilitatea să vă spun: „Bine ați venit la Vinerea!” și ne mîndrim cu prezența dumneavoastră aici.

N.Muntean: Vă mulțumesc frumos! Aici eu mi-am găsit rostul și cineva spunea că: „Dumnezeu te duce acolo unde ți-e locul!”. M-am adaptat foarte bine în această localitate, trăiesc și creez cu multă spiritualitate, liniște sufletească și multă inspirație.

Camelia: Ați început să pictați cu mulți ani în urmă. De unde v-ați procurat materialele și culorile la vremea respectivă?

N.Muntean: Se găseau culori la „Fondul Plastic”, mergeam până la Sibiu să mi le procur. Acolo exista un magazin cu expoziție permanentă de culori de o calitate deosebită. Erau culori extrafine făcute la București. Aveam o problemă cu pensulele, eram într-o căutare continuă de pensule chinezești foarte bune. Învățasem să-mi fac singur pensule din părul urechii de la vacă, acolo părul este conic, se subțiază. Erau ideale pentru linii, contur, cu puțină atenție și puțin sacâz. Inclusiv codița din lemn o făceam eu. Recent, la Muzeul Național al Țăranului Român am demonstrat cum se face o astfel de pensulă. Pentru pânză făceam un grund. Am învățat cum se face, cu clei și ulei de in, apoi o întăream pe un cadru.

Camelia: Deci, ați început cu pictura pe pânză?

N.Muntean: Da, așa am început, cu pictura pe pânză și la scurt timp, sculptura. De fapt, inițial voiam să fiu sculptor. Prin anul 1973, m-a cuprins dorința însingurării, a creației și a detașării de cotidian. Dintotdeauna mi-am dorit să fac ceva deosebit. Doi ani mai târziu, în 1975, în timpul concediului am plecat la Cluj, unde l-am cunoscut pe renumitul sculptor, Ioan Rus. I-am arătat niște lucrări personale, iar el mi-a spus: „E bine, hai să dăm și o probă!”, dându-mi lutul pregătit pentru modelaj, din care am făcut o mână. De emoții, am transpirat, mă simțeam distrus și mă întrebam: „Ce caut eu aici?”, fiind înconjurat de absolvenți ai Liceului de Artă, cu o anumită pregătire artistică. Nici măcar nu știam cum se ține cărbunele în mână, îl țineam ca pe un creion. S-a produs un pic de ilaritate, însă lui Ioan Rus i-a plăcut ceea ce am realizat și m-a îndemnat să continui, spunându-mi: „Știi ce să faci, trebuie să înveți cum să faci. Vei ajunge departe făcând artă dacă te străduiești și lucrezi mult, studiind în același timp.”. Am rămas o lună acolo, iar după două săptămâni m-a prezentat studenților, pe care i-a întrebat: „De cât timp credeți voi că lucrează Nicu?”. Răspunsul lor a fost: „Cam de doi, trei ani!”. Nu le venea să creadă când domnul Rus le-a spus că eu lucrez efectiv doar de o săptămână. Este adevărat, lucram zi și noapte, aveam o ambiție de fier, trebuia să demonstrez că pot. Mai am și acum niște planșe de lucru. Atunci se dădea și o probă de forme spațiale, pe care trebuia să le stăpânești, având o cultură solidă. Din cauza inundațiilor, am reușit să dau numai două probe, dar le-am trecut cu bine. Mă îndoiesc că aș fi reușit să le trec și pe celelalte, erau candidați cu mai multă pregătire teoretică, care își încercau norocul de șapte ani. Locurile erau puține, doar șapte pentru o sută și ceva de candidați. Acesta a fost începutul!

Camelia: Ce a urmat din punct de vedere artistic?

N.Muntean: Trebuia să iau o decizie în ceea ce privește parcursul meu profesional. Eram tehnician la U.M.Cugir, dar voiam să mă dedic artei în totalitate. Aveam posibilitatea de-a preda pictură și sculptură copiilor de la „Casa Pionierilor”, dar nu mă atrăgea ideea foarte mult, mai ales din punct de vedere financiar. Atunci am ales lucrul individual cu pictură și sculptură, până la sticlă îmbrăcată în scoarță. Înainte de Revoluția din ’89, aveam un prieten bun, fizicianul Radu Dăncilă, care m-a impulsionat să fac icoane. Ne-am dus împreună la doamna Maria Deac Poenaru din Laz, comuna Săsciori, județul Alba, recunoscută pentru icoanele pictate pe sticlă. Ea susținea că doar femeile pot picta icoane pe sticlă, deoarece bărbaților le lipsește un tip de cristalin ocular. M-am îndârjit și după trei săptămâni m-am reîntors la casa dânsei, prezentându-i icoanele făcute de mine. Era neîncrezătoare și m-a întrebat de unde le-am cumpărat? Când i-am spus că le-am făcut eu, mi-a spus: „No, atunci, continuă, pentru că poți face!”. Și am continuat.

Camelia: Sunteți meșter popular iconar, dar vă îndeletniciți și cu lucrări din lemn: rame, cruci de perete, candele și diverse sculpturi. De unde aveți atâta putere de muncă și mai ales inspirație?

N.Muntean: Eu trăiesc prin și pentru artă. O zi în care nu am lucrat ceva, este o zi pierdută, mă simt inactiv. Exist pentru a crea. Sunt neobosit în atelierul meu și sunt greu de oprit până nu termin ceea ce am început în ziua respectivă. Mă inspiră arhaicul, spiritul țăranului român și credința în Dumnezeu. Țăranul nu a fost perfect în meșteșug, de aceea tot ceea ce a confecționat el se numește lucru țărănesc, cu imperfecțiunile lui. El a urmat linia tradițiilor moștenite de la generațiile anterioare, le-a păstrat și a creat în funcție de necesități. De exemplu: și-a făcut o lingură din lemn mai mare pentru el, fiind flămând după atâta muncă și una mai mică pentru copil, care trebuia să mănânce mai puțin. Așa sunt și lucrările mele, unele mai bune, altele mai puțin reușite, dar sunt fericit pentru fiecare lucrare terminată. Sprijinul de nădejde este soția mea, care lucrează fie alături de mine, fie individual. Este talentată și deține un „Carnet de Meșter” în pictura iconară. La fel ca și mine, pune mult suflet în tot ceea ce face. Cum se spune: „Unde-s doi puterea crește.”, așa că și noi lucrând împreună, avem forță mai multă.

Camelia: Aveți momente când ați prefera liniștea anonimatului în schimbul celebrității?

N.Muntean: Sunt o persoană care are nevoie de lume în jurul său, iubesc oamenii, dar de vreo douăzeci de ani, mă refugiez des în lumea mea, doar cu Dumnezeu alături. Asta m-a ajutat să creez tot mai mult. Când sunt întrerupt din lucru, îmi dispare muza și îmi vine greu să reiau ritmul lucrului.

Camelia: Aveți o atracție deosebită spre folclorul românesc. Ați și cântat muzică populară?

N.Muntean: Sigur, fluier și cânt mai ales când sunt în atelierul meu. Mi-a plăcut dintotdeauna muzica, am cântat la muzicuță și xilofon, pe scenă și la concursurile extrașcolare. Îmi amintesc un episod din copilărie, când am participat la un spectacol cu xilofonul meu, într-un sat de lângă Cunța. Pusesem xilofonul pe scaun, nu se prea vedea iar oamenii strigau: „Iau la ăsta cum cântă din scaun!”. Am fost înconjurat de săteni să vadă „minunea”. Era un instrument din lemnișoare, simplu, rudimentar. Mai târziu, am cântat la armonică și acordeon, îl am și acum, iar în armată am fost baterist la formația unității.

Camelia: Ați cântat și vocal?

N.Muntean: Am cântat vocal până când am fost operat și mi s-au scos amigdalele. Pe urmă am avut o voce ștearsă și nu mai eram mulțumit de felul cum mă auzeam cântând. Am rămas la nivelul de a cânta de unul singur.

Camelia: Aveți foarte multe lucrări. Ați „înstrăinat” multe dintre creațiile dumneavoastră, de-a lungul anilor. Există o lucrare în particular de care nu v-ați despărți niciodată?

N.Muntean: Da, am o icoană particulară, cu Sfântul Nicolae. Din oricare unghi ai privi-o, parcă te urmărește, te trezești cu ochii Sfântului ațintiți asupra ta. Mai sunt și alte icoane de care m-am afecționat, deoarece au stat mai mult cu mine. Ajunsesem, la un moment dat, la vreo 7000 de lucrări, mergeam la târguri unde le vindeam ieftin, dar eram mulțumit că își găseau locul în casele oamenilor. Am fost și în Franța cu dansatorii de la Vinerea și reprezentanți din partea Primăriei. Acolo am reușit să vând câte ceva, tot pe bani puțini, chiar la oameni din județul nostru, de la Blaj. A fost o minune să-i întâlnesc acolo, departe de România.

Camelia: Mai există tineri pasionați de această artă la care să predați ștafeta?

N.Muntean: Chiar și copiii mei se pricep să picteze și să sculpteze, însă au alte preocupări. Din păcate, tinerii nu se dedică acestei „meserii”, se gândesc doar la câștig mare și imediat. În artă trebuie să ai răbdare, să te gândești la oameni, la sat, tradiție și neam. De cele mai multe ori am făcut voluntariat, iar acum acesta nu se mai practică, toată lumea aleargă după averi materiale, nu spirituale.

Camelia: V-ați gândit vreodată să înființați o școală de artă sau, cel puțin, un atelier?

N.Muntean: Am răspuns pozitiv de fiecare dată când am fost invitat la muzeele naționale, am avut ateliere de creație cu tinerii care pictau câte o icoană. Aceasta este o meserie foarte grea, care vine din interior, fără credință nu poți face icoane. Icoana este o rugăciune cu mare responsabilitate, nu o poate face oricine. Este o liturghie permanentă în casă, care te atenționează, te îmblânzește, o educație înspre iubire, către Dumnezeu.

Camelia: Dar la un muzeu, v-ați gândit?

N.Muntean: Odată m-am gândit și nu mi s-a acceptat ideea. Fiecare are instituția lui și nu te acceptă pe tine ca particular. Sunt niște costuri pe care nu și le dorește nicio instituție. La fel se întâmplă și cu eroii: sunt slăviți în timpul evenimentelor și pe urmă uitați în negura vremii. Este foarte greu să găsești oameni dornici să se implice într-o acțiune culturală, în realizarea unui muzeu, de exemplu.

Camelia: M-am încărcat spiritual și vă mulțumesc pentru amabilitate! Este duminică și ne aflăm în Sfântul Post al Paștelui, puteți transmite un mesaj cititorilor noștri?

N.Muntean: Eu nu m-am născut în Vinerea, am devenit vinerean în ultimii ani, dar venind aici am încercat să contribui, să ajut, să îmbunătățesc, nu să schimb legile locului sau să-mi impun ideile. Am participat la concursul organizat pentru Căminul Cultural din localitate, unde s-au câștigat bani pentru refacerea lui. Am mers alături de grupurile folclorice, din etapă în etapă, pană am ajuns la un punctaj foarte bun. Regret un singur lucru: am fost propus ca instructor la un atelier pentru copii, dar condițiile de sănătate la momentul respectiv, nu mi-au permis acest lucru. Vinerenilor le doresc multă sănătate, să-și păstreze satul și tradițiile. Simt că aici este o catedrală, în care oamenii respectând credința și tradițiile se înnobilează. Am colindat toată țara dar nicăieri nu am găsit ceea ce am găsit aici: spiritualitate. Pe cugireni îi iubesc, am trăit mulți ani alături de ei. Locuitorilor județului Alba le reamintesc că suntem în centrul țării, așezați strategic și să se bucure de acest lucru. Aici, un „Bună ziua!” te încarcă cu energie pozitivă și te inspiră la creație. Bucurați-vă de viață dar nu uitați să dăruiți din prea-plinul vostru material și spiritual! Vă mulțumesc tuturor că apreciați ceea ce fac!

Categorie: Artă populară