Au început să cadă

Au început să cadă frunze,
luând cu ele și o seamă de suflete,
tot mai multe, cu fiecare firicel de timp
scurs în clepsidra nemiloasă.
Frunzele au dispărut
de parcă nici n-ar fi fost,
iar sufletele au lăsat în urmă
suspine, iubire și oameni dragi.
N-au luat cu ele iubirea. Nu.
Cu ultimele lor forțe,
au dăruit-o, ca ultim gest,
semn al dragostei nestinse.
Au lăsat-o să fie alinare
celor care-au rămas în urma lor.
Așa vedem în jur, uneori,
oameni care mângâie o fotografie,
ce se învelesc, în treacăt, cu o poezie
sau, poate, cu o amintire, cu o iluzie,
care se culcă îmbrățișând o pernă,
oameni ce vorbesc singuri, parcă,
oameni care se îndreaptă
spre locul veșnicei odihne
cu o lumânare aprinsă,
cu o floare de fior pătrunsă.
Acesta este momentul trecerii,
cel în care sufletele plecate
continuă să fie în două lumi,
în cea fără de dor și-n cea cu dor,
în care îi țin încă de mână cei dragi ai lor,
îi mai pun cu ei la masă,
le vorbesc și li se destăinuie.
Apoi, când pleacă încet
din amintirea celor ce mai sunt,
se duc, definitiv, în grădina cu verdeață,
să se asemene frunzelor celor veșnic verzi,
să se confunde cu razele soarelui de dimineață.
Răspunsuri