Au început să cadă

Au început să cadă frunze, 

luând cu ele și o seamă de suflete,

tot mai multe, cu fiecare firicel de timp

scurs în clepsidra nemiloasă.

Frunzele au dispărut 

de parcă nici n-ar fi fost,

iar sufletele au lăsat în urmă

suspine, iubire și oameni dragi.

N-au luat cu ele iubirea. Nu.

Cu ultimele lor forțe, 

au dăruit-o, ca ultim gest,

semn al dragostei nestinse.

Au lăsat-o să fie alinare 

celor care-au rămas în urma lor.

Așa vedem în jur, uneori,

oameni care mângâie o fotografie,

ce se învelesc, în treacăt, cu o poezie

sau, poate, cu o amintire, cu o iluzie,

care se culcă îmbrățișând o pernă,

oameni ce vorbesc singuri, parcă,

oameni care se îndreaptă 

spre locul veșnicei odihne

cu o lumânare aprinsă,

cu o floare de fior pătrunsă.

Acesta este momentul trecerii,

cel în care sufletele plecate

continuă să fie în două lumi,

în cea fără de dor și-n cea cu dor,

în care îi țin încă de mână cei dragi ai lor,

îi mai pun cu ei la masă,

le vorbesc și li se destăinuie.

Apoi, când pleacă încet 

din amintirea celor ce mai sunt,

se duc, definitiv, în grădina cu verdeață,

să se asemene frunzelor celor veșnic verzi, 

să se confunde cu razele soarelui de dimineață.

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *