Cine nu are bătrâni să-și cumpere!

         Ziua și noaptea, căldura și frigul, binele și răul, frumusețea și urâțenia, tinerețea și bătrânețea, luna și soarele și toate celelalte elemente ale naturii și ale vieții pe care Dumnezeu ni le-a lăsat au o însemnătate, un sens profund pe care suntem invitați să îl descoperim dacă nu l-am descoperit încă.

         Vârstele omului, care îi sunt necesare si hărăzite să îl însoțească în parcursul său de creștere ce merge, inevitabil, și către trecerea spre viața cea veșnică, au fost surprinse în mod profund și exact de marele nostru poet-filosof Lucian Blaga în poezia Trei fețe, o creație cu o uimitoare putere de sinteză, o caracteristică admirabilă, de altfel, a marilor poeți și a marii poezii:

Copilul râde:
„Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!”
Tânărul cântă:
„Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!”
Bătrânul tace:
„Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

          Așadar, râsul și jocul îi sunt specifice copilului, cântatul și iubirea, tânărului, tăcerea și înțelepciunea, bătrânului. Dar asta nu înseamnă că omul pierde, în trecerea sa de la o vârstă la alta, din însușirile spirituale, ci că, rămânându-i tot ce primește pe parcursul trecerii sale, deci îmbogățindu-se mereu, în funcție de vârsta la care se află, va avea unele trăsături predominante și altele mai puțin vizibile.                   

          Tot Dumnezeu, în nesfârșita sa bunătate, a lăsat ca omul, atunci când pierde din forța sa fizică, să câștige în forța spirituală și de aceea bătrânii sunt foarte necesari, de neînlocuit în orice casă și în orice comunitate, o adevărată comoară, un tezaur de înțelepciune fără de care celor tineri le-ar fi imposibil să meargă drept pe drumul vieții și tocmai de aceea, o familie sau o comunitate va putea fi apreciată după modul în care știe să își cinstească și să își valorizeze bătrânii, cei care au înfipt rădăcinile civilizației noastre și au transportat seva omeniei în sufletele celor mai tineri, cei care au înmagazinat cunoștințele necesare pentru continuarea vieții și a tradițiilor milenare.

          Fără ei, am fi mult mai săraci, ar trebui să rezolvăm problemele care ni se ivesc doar cu forțele proprii, fără a ne putea folosi de experiența lor și de tezaurul de experiențe trecute pe care ei îl dețin, ar trebui să pierdem timp ca să ajungem la soluții pe care ei le cunosc deja pentru că le-au experimentat.

          Înclin să cred încă în faptul că, deși în general se tinde spre o indiferență vinovată față de oamenii cu vârstă respectabilă, cei din comunitățile rurale își mai găsesc locul și rostul, pentru că în aceste comunități pe de o parte li se recunoaște, în general, mai ușor valoarea, iar pe de altă parte, există acel ochi al oamenilor care se cunosc între ei și care sancționează într-un fel sau altul un comportament denaturat față de bătrânii noștri.

           Fără a cere nimic în schimb decât un pic de meritat respect, bătrânii vor fi mereu dispuși să ne dea sfaturi utile pentru viață și să ne transmită experiența generațiilor înaintașilor pe care ei au cuprins-o și au păstrat-o cu sfințenia înțelepciunii pe care Dumnezeu a rânduit să o aibă. E nevoie doar de urechi care să asculte, de ochi care să vadă și de minte care să vrea să învețe.

             Așadar, cine nu are bătrâni să-și cumpere, iar cine-i are să îi cinstească, să îi asculte și să îi urmeze, pentru că ei vin de unde mergem noi, așa cum se spune pe la Desești, adică ei au experimentat totul înaintea noastră și ar putea să ne învețe mereu ceva util și să ne scutească de învățarea pe propria piele, care este mai dureroasă.