Cum ar trebui să arate şcoala?

Frauda şi plagiatul se pedepsesc aspru în toate universitățile lumii care respectă actul de educație. Valabil pentru toți studenții, nu doar cei de la drept, ca să fie clar. 

Încep cu asta ca să fie limpede că nu scuz pe nimeni şi că ce s-a întâmplat la Facultatea de Drept e grav. 

Dar merg mai departe un pic, pentru că am fost, la rândul meu, studentă (la drept). Acolo am învățat pe de rost sute de pagini, până m-a buşit sângele pe nas, noaptea, cu scobitori in perne, pentru că ziua munceam. Aşa era gândită programa, astea erau cerințele. Nu le-am iubit, dar le-am respectat. La aceeaşi facultate, aproape NIMENI (cu foarte puține excepții, punctuale) nu mi-a explicat rigorile redactării academice, ce se consideră plagiat şi ce nu, cum trebuie să funcţioneze mintea mea analitic, ce trebuie să rămână în capul meu după miile de ore de studiu, cum să diversific informația, cum să o folosesc, de fapt, pentru că lucrurile învățate pe de rost se uită. Ba dimpotrivă, am avut unii profesori în viziunea cărora o lucrare academică înseamnă „îți dau eu o listă de cărți, iei un pic de colo, un pic de dincolo, se fac X pagini, asta e tot. Ne vedem la sfârşit”. Am căutat, efectiv, un profesor care să mă îndrume altfel. Şi n-a fost simplu să îl găsesc. 

Am învățat rigoarea academică prima oară în cadrul unei materii special dedicate, în al doilea program de master (de la Bruxelles) unde am urmat anumite cursuri ca să îmi pot completa cunoştințele şi să înțeleg cum se studiază şi altfel. L-am întrerupt pentru că nu mai puteam duce volumul de muncă de la serviciu, casa şi şcoala în paralel. La şcoală nu era o scuză serviciul. Ori livrai în termenele şi în parametrii ceruți, ori stateai acasă. Pe scurt, un full time job. E adevărat că era un program foarte competitiv, care nu putea fi combinat cu un job foarte competitiv. Dar asta e foarte bine, nu trebuie interpretat ca o povară pentru un student. 

În absolut niciunul dintre examenele pe care le-am susținut n-am avut ce copia, chiar dacă aş fi vrut. Cărțile erau pe masă, la unele dintre aceste examene. Dacă nu erai în stadiul de a fi priceput logic ce ai învățat şi de asimilare reală a unor noțiuni foarte complexe, de altfel, nu-ți foloseau la nimic. 

Indiferent de materie – economie, marketing, statistică, matematică, drept comercial sau filosofie – abordarea era aceeaşi. Orice student avea posibilitatea, oricând, să discute cu profesorul lui lucruri pe care nu le înțelegea. Am avut invitați la cursuri (sau chiar profesori) economişti, manageri, analişti, sociologi celebri, minți uriaşe, unele convertite dinspre corporate business spre spațiul non-guvernamental şi binele social, altele foarte dedicate acestui domeniu. N-am simțit niciodată că cei din fața mea sunt Dumnezei intangibili şi că vorbesc o limbă complet străină de a mea, deşi poate de multe ori chiar aşa era. Am reuşit să îmi iau examenele cu brio (examene la care ni se explica foarte clar, de fiecare dată, care sunt consecințele fraudei şi cât e de ruşinos măcar să încercăm să ne uităm peste umăr). N-am simțit niciodată nevoia să o fac, timpul era calculat în aşa fel încât să dai tot ce poți da, cu maximă concentrare, pentru fiecare subiect şi cu nasul în foaia ta. Aveai de aplicat ce ai învățat în probleme, în studii de caz, de dezvoltat ipoteze (unde ți se testa capacitatea de a duce la capăt un raționament, nu pasajele învățate pe de rost). Când primeşti o întrebare de tipul „argumentați de ce strategia de promovare a produsului iphone pe piața din China poate fi considerată una de succes (sau dimpotrivă, de ce nu) şi de ce aceeaşi strategie nu a funcționat în America de Sud” îți zboară toate copiuțele din cap. Tot ce poți face e să încerci să îți aminteşti rapid ce anume, din cunoştințele tale, te ajută să construieşti o argumentare logică, bine structurată, coerentă. 

Şi mă întorc la noi. Cum arată şcoala? Ce fel de modele sunt unii profesori, înşişi, în materie de plagiat sau fraudă? Cum previn sistemele de examinare frauda? Ce îi interesează pe formatori, din perspectivă academică, să rămână în capul studenților lor? Cu ce îi ajută ce le rămâne în cap, mai departe, în spațiul profesional şi în cel etic şi social, chiar? Pentru că dimensiunea etică nu e deloc de neglijat. Poate ne gândim, dincolo de sancțiuni, cum promovăm generații de studenți al căror obiectiv, în prag de examene, să nu fie un act de fraudă concertat care să rămână la panoul ruşinii în istoria unei universități. Asta mi se pare miza fundamentală.

Ramona Strugariu este un politician român care ocupă în prezent funcția de deputat în Parlamentul European. În plus față de atribuțiile sale de comisie, ea este susținătoare a intergrupului pentru combaterea corupției al Parlamentului European.  “Sunt un politician care crede că România trebuie să rămână a oamenilor cinstiți și drepți, aproape de Europa și în inima valorilor ei. ” (Ramona Strugariu)