Dincolo de timp

1946, iarna se prelinge peste oraș ca pensula unui pictor peste copiii gălăgioși de pe săniuțe într-un tablou cu bulgări, derdeluș, ghete și patine, țipete și râsete. Un peisaj de iarnă de Avercamp. Mănușile mele sunt croșetate de mine, mi-am cusut și inițialele să fie unice. Obrajii îmi iau foc de atâta frig și îmi vine să mănânc zăpada de pe gard, de pe bancă, de pe obraji. Scot limba la cer și mă înfrupt din fulgii căzuți pe papilele mele gustative. Am impresia că gust îngeri căzuți, parașutați să ne înveselească. Auzisem zvonuri că liceul nostru se va desființa, și așa unele colege au plecat, mai flendurăm câteva prin bănci, de mila noastră au devenit și profesorii mai îngăduitori, poate chiar mai gânditori ca de obicei. Știu, toți sunt îngrijorați de soarta României, sub ce putere se îndreaptă, dacă e bine, dacă e rău, dacă vom fi ai nimănui sau ai tuturor, parcă sunt toți cu mințile asediate, dau dreptate când unora, când altora, și tata cu unchiul Marius dezbat scenarii și planuri pentru teritoriul nostru de parcă ar fi ei mari conducători ai lumii. Eu știu una și bună, că omul se adaptează ca o pasăre în zbor, din aceea a lui Brâncuși, doar că el a avut ocazia de a arăta firescul întregii lumi și eu nu încă, nu știu ce mă mai ține așa ca o pasăre legată de aripi, poate mediul acesta al știrilor care circulă cumva neluate în seama și care parcă nu ne mai dau pace. Oamenii vin și pleacă, prieteniile se schimbă, comerțurile se închid și apar altele noi, unii oameni dispar și sunt înlocuiți de alții, părerile sunt întotdeauna contradictorii sau cel puțin așa îmi pare că taberele sunt menite să fie contra într-un perpetuum mobile.

Oricât s-ar roti Pământul, tot oamenii vor fi așezați pe categorii opuse și în permanență vor încerca să cântăreasca lucrurile, să își abțină bucuria sau plânsul sau să le declanșeze satiric. Zăpada mă liniștește. Nici nu știu dacă mai vreau să fiu pictor să pictez tumultul vieții sau să aleg o meserie calmă, a uitării de sine și a păcii cu tot ceea ce e trecut, prezent, viitor. Toate sunt la fel, pendulările noastre ne iluzionează, uităm că suntem mici particule de sânge în venele ce mișună pământul și îl însămânțează cu atâtea idei și comportamente.

Sunt eu, o da, liberă să strig la cer de bucurie sau de tristețe, liberă să să aleg cum îmi va fi dimineața următoare sau sunt veșnic supusă unui set de reguli și limite care mă însăilează la un plug pe care nu îl vreau în capul și în ideile mele despre oameni, viețuitoare, progres, literatură. Eu visez și scriu rânduri în mintea mea, mă bucur de ziua de azi ca de cea de ieri și nu mă întreb de ce Dumnezeu a hotărât în vreun fel sau altul să ne înceapă sau să ia formă viața noastră în fiece zi, ci eu sunt acolo ca să îi spun lui Dumnezeu că văd, aud, simt mai mult decât ceilalți, ca și când aș avea 1000 de ochi, 1000 de mâini, 1000 de guri, mă simt om și părticică din ceea ce ne este comun nouă oamenilor, simt plăcere sau frică, mulțumire sau dezgust, văd dimineața și seara cu aceiași ochi pe care îi au și alți oameni asemeni mie, sunt ca ei și ei sunt ca mine, nu mai întreb cum va arată ziua de mâine pentru că ea este acolo, gata să fie descoperită mie și singura mea datorie este să mă trezesc dimineața și să admir minunea de viață în care m-am trezit și pe care o descopăr ca un copil mic în fiecare clipă.

Partide și partizani, oponenți și electori, alegeri frauduloase sau nu, nu vom știi nicicând. Nu mi-am pierdut obiceiul de a uda florile din verandă așa că aud conversații despre un nou regim, teritorii de influență, noi oameni politici, cei vechi îndepărtați sau reciclați, lucrurile se întâmplă rapid în orașul nostru încât mă întreb câteodată dacă eu chiar aici locuiesc sau la Budapesta bunicului, sau la București sau la Vienna unchiului. Ce mici eram și ce amintiri frumoase aveam de sărbători, nu că acum n-am avea, dar îmi dau seama că maturizarea te îndepărtează oarecum de micile drăgălășenii și că gândirea critică te trage de mânecă, începi să vezi inadvertențe pe care mai ieri nu le băgai în seama. Mai nou nu ai voie să… Nu ai voie să faci ba una, ba alta, parcă adolescența e o cruce tot mai grea și de care se agață toți ca și când ei nu a trăit nicicând acești ani și te agasează cu sfaturi, păreri, planuri pentru viitorul ce nici nu ține de ei.