Corbul mizantrop

Când eram tânăr locuiam într-o ciocârlie,
mă uitam la oameni – ca la un lan de grâu –
și-mi spuneam:
Uite, ce frumos se unduiesc în bătaia vântului
și ce seninătate e în ochii lor,
oare ce Dumnezeu îi locuiește?

Astăzi sunt un corb bătrân
și croncăn din înaltul unui ciot de viață
și mă întreb:
Unde o fi plecat Dumnezeul ăla,
de-au rămas oamenii ca niște smocuri de scaieți,
împrăștiați în patru zări, chiorăindu-şi viața,
unde o fi dispărut iubirea mea de ei,
când m-am pierdut și ce pricină ne-a îndepărtat,
mă întreb singur, agățat de-un ciot de viață
– am fost o ciocârlie și-am ajuns un biet corb mizantrop!

Dacă o fi de vină Dumnezeu – cel plecat –
atunci mă văd nevoit să-i iert,
dacă sunt de vină ei,
atunci mă văd nevoit să-l iert pe Cel Plecat,
dar dacă sunt de vină eu…
pe mine nu are cine să mă mai ierte!

(relu)