Ecouri de lumini și umbre la Église Notre-Dame de Laeken: Un dialog cu pianistul și compozitorul Andrei Irimia

​Compozitor și pianist desăvârșit al scenei neoclasice contemporane, Andrei Irimia reușește să transforme muzica într-o călătorie interioară de o rară profunzime. Albumul și proiectul său conceptual, „Lumini și umbre” — un itinerar european spectaculos ce conectează orașe precum Barcelona, Bruxelles și dă curs concertelor din Germania — explorează cu o fragilitate tulburătoare dualitatea dintre speranță și nesiguranță.

​În seara concertului de la Église Notre-Dame de Laeken din Bruxelles, sub bolțile monumentale ale bisericii, am fost purtată pe notele pianului său prin trăiri și stări ce nu pot fi explicate în cuvinte. Este acel gen de muzică ce îți atinge direct sufletul și te poartă dincolo de spațiu și timp. La final, într-o atmosferă suspendată între reverberația ultimei note și aplauzele unui public cosmopolit — români, belgieni și spectatori de diverse naționalități uniți de aceeași emoție —, am stat de vorbă cu Andrei Irimia despre arhitectură, vulnerabilitate și liniștea pe care o purtăm cu noi când muzica tace.

​1. Ne-am aflat sub bolțile impresionante de la Église Notre-Dame de Laeken, un spațiu cu o acustică monumentală și o încărcătură istorică deosebită. Cum s-a simțit această seară de la pian și în ce măsură a devenit arhitectura bisericii un partener de scenă în nuanțarea pieselor tale?

​Andrei Irimia: A fost o întâlnire foarte specială între muzică și spațiu. Există locuri în care acustica nu doar amplifică sunetul, ci îi schimbă textura și felul în care îl percepi. Într-o biserică precum Église Notre-Dame de Laeken, ai senzația că fiecare notă continuă să existe mult timp după ce ai cântat-o, că rămâne suspendată undeva în spațiu.

​Pentru mine, arhitectura devine inevitabil un partener de dialog. Nu încerc să mă impun asupra unui astfel de loc, ci mai degrabă să înțeleg ce îmi oferă și să las muzica să se adapteze organic. Uneori, tocmai reverberația și spațiul dintre note spun lucruri pe care nu le-ai putea obține printr-o interpretare mai explicită. Cred că frumusețea unei astfel de seri stă în faptul că nu mai ești doar tu și pianul, ci și istoria locului, liniștea lui și felul în care toate acestea se întâlnesc cu emoția publicului.

​2. Te afli într-un itinerar european spectaculos — ai fost la Barcelona, ai ajuns la Bruxelles, urmează Germania. Proiectul poartă amprenta albumului „Lumini și umbre”. Care sunt cele mai puternice „lumini” și cele mai profunde „umbre” pe care le porți cu tine în acest parcurs artistic de la un oraș la altul?

​Andrei Irimia: Cred că lumina și umbra nu pot exista cu adevărat separat. De multe ori, avem tendința să asociem lumina cu tot ce este bun și umbra cu tot ce trebuie să ascundem, dar lucrurile sunt mult mai nuanțate. Uneori, tocmai experiențele mai dificile sunt cele care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem.

​Lumina acestui parcurs este, fără îndoială, întâlnirea cu oameni diferiți, în orașe diferite, care reușesc să se regăsească într-o muzică născută din experiențe foarte personale. Este o confirmare că emoțiile nu aparțin unui singur loc sau unei singure culturi.

​Umbrele sunt, poate, toate întrebările și nesiguranțele care însoțesc orice proces de creație. Nu cred că dispar vreodată și nici nu cred că ar trebui să dispară. Ele ne obligă să ne mișcăm, să căutăm și să nu ne mulțumim cu răspunsurile pe care le avem deja. Într-un fel, fiecare oraș adaugă o nouă nuanță acestui univers. Nu pleci niciodată exact așa cum ai venit.

​3. În România, proiectul „Lumini și umbre” a avut și o dimensiune teatrală amplă, în colaborare cu actorul Marius Manole. Cum se resimte această poveste atunci când o prezinți pe scene internaționale, în spații sacre sau săli de filarmonică europene?

​Andrei Irimia: Cred că esența proiectului rămâne aceeași, indiferent de spațiul în care îl prezentăm. „Lumini și umbre” s-a născut din dorința de a pune în dialog muzica și cuvântul, două forme diferite de expresie care pot ajunge, uneori, în același loc interior.

​Colaborarea cu Marius Manole a adus o dimensiune pe care muzica instrumentală, singură, nu o exprimă neapărat în același fel. Vocea lui nu este doar o completare a pianului, ci un univers în sine, care creează tensiuni, deschide sensuri și schimbă felul în care percepi muzica. Există momente în care o pauză din text are aceeași greutate ca o pauză din partitură.

​Atunci când ducem proiectul în alte țări, lucrurile devin interesante tocmai pentru că nu mai avem același context cultural. Cu toate acestea, fragilitatea, pierderea, speranța sau nevoia de a ne înțelege pe noi înșine sunt experiențe comune. În spațiile sacre, în special, există și o anumită predispoziție spre liniște și reflecție. Nu cred că trebuie să explicăm totul publicului. Prefer să lăsăm suficient spațiu pentru ca fiecare să își construiască propria poveste.

​4. Am observat un detaliu extrem de frumos la finalul spectacolului: printre cei care au venit să te felicite nu erau doar români din diaspora, ci și belgieni sau spectatori de alte naționalități care ți s-au adresat în engleză. Ce sentiment îți oferă faptul că muzica ta instrumentală creează o punte naturală între comunități atât de diferite, fără a avea nevoie de o traducere lingvistică?

​Andrei Irimia: Este unul dintre cele mai frumoase lucruri care se pot întâmpla într-un astfel de turneu. Să întâlnești oameni care vin din culturi diferite, care vorbesc alte limbi și care, totuși, îți transmit că au rezonat cu ceea ce ai cântat este o experiență greu de pus în cuvinte.

​Muzica instrumentală are acest avantaj extraordinar: nu are nevoie de traducere. Se adresează unei zone din noi care există dincolo de limbaj, de educație muzicală sau de experiențele culturale. Asta nu înseamnă că toți simțim aceleași lucruri în același fel, ci că avem capacitatea de a ne întâlni în emoții pe care poate nu știm întotdeauna să le explicăm.

​Pentru mine, astfel de întâlniri sunt o confirmare că muzica nu trebuie să ofere răspunsuri și nici să transmită un mesaj unic. Poate doar să creeze un spațiu în care oamenii să se recunoască, chiar dacă vin din lumi aparent foarte diferite. Iar faptul că, după concert, acești oameni aleg să vină și să împărtășească o parte din experiența lor face ca întâlnirea să continue dincolo de ultima notă.

​5. Muzica ta neoclasică mizează mult pe intimitate și vulnerabilitate. Cum se construiește această intimitate într-un spațiu atât de monumental, înalt și care este sentimentul/imaginea cu care ai rămas în urma ultimelor aplauze aici?

​Andrei Irimia: Cred că intimitatea nu este neapărat o chestiune de dimensiune, ci de atenție. Un spațiu monumental poate părea, la început, copleșitor, dar are și capacitatea de a te face să te raportezi altfel la tine și la ceea ce cânți. Într-un loc atât de amplu, fiecare gest devine mai vizibil, fiecare notă capătă o anumită greutate, iar liniștea nu mai este doar o pauză între două momente muzicale.

​Încerc să nu umplu toate aceste spații. Pentru mine, muzica funcționează cel mai bine atunci când lasă loc de respirație, când nu explică în totalitate emoția, ci îi permite celui care ascultă să o descopere în propriul ritm.

​Imaginea cu care aș vrea să rămân după o astfel de seară nu este neapărat cea a aplauzelor, ci a câtorva secunde în care oamenii rămân în liniște, înainte ca spațiul să revină la agitația obișnuită. Mi se pare că există ceva foarte autentic în acel moment, în care muzica s-a încheiat, dar experiența încă nu. Este poate cel mai bun indiciu că s-a întâmplat ceva dincolo de simpla audiție.

​6. Dacă ar fi să descrii în doar câteva cuvinte amprenta sau starea pe care speri că a lăsat-o muzica ta în inimile celor care te-au ascultat la Église Notre-Dame de Laeken, care ar fi aceea?

​Andrei Irimia: Mi-aș dori ca oamenii să fi plecat cu puțin mai multă liniște în ei și cu sentimentul că nu trebuie să înțeleagă sau să rezolve totul imediat. Că există frumusețe și în lucrurile incomplete, în întrebările fără răspuns și în emoțiile pe care, uneori, încercăm să le evităm.

​Dacă muzica a reușit să le ofere câteva minute în care să se deconecteze de la exterior și să se apropie puțin mai mult de propriul univers interior, cred că și-a îndeplinit rostul. Nu îmi doresc ca fiecare om să plece cu aceeași interpretare a ceea ce a ascultat. Dimpotrivă, cred că valoarea unei experiențe artistice stă tocmai în libertatea pe care o oferă fiecăruia de a găsi propriul sens. Poate că aceasta este, în fond, întâlnirea dintre lumină și umbră: să accepți că ambele fac parte din tine și că, uneori, ai nevoie doar de puțină liniște pentru a le putea privi.

Am părăsit Biserica Notre-Dame de Laeken cu senzația rară că muzica nu s-a oprit cu adevărat odată cu ultimele aplauze. Magia acelui spectacol a fost atât de puternică încât, pășind din nou în agitația Bruxelles-ului, am simțit că purtam încă toată liniștea, lumina și vulnerabilitatea pe care Andrei Irimia le-a așezat în sufletele noastre.