Macha Kanza, între Enescu și Brâncuși: Metamorfozele tăcerii

Există seri în care o sală de primărie se transformă în sală de concert. Cea de la Saint-Gilles a fost, într-o seară de toamnă, locul unde muzica lui George Enescu a întâlnit sculptura lui Constantin Brâncuși, într-un recital de pian care a lăsat tăcerea să vorbească la fel de mult ca sunetul.

Serata „Metamorfozele tăcerii – Enescu și Brâncuși" a fost organizată de Bazar Diplomatic pe 22 octombrie, în săptămâna dedicată lui Brâncuși. Printre cei prezenți s-au numărat ES doamna ambasador al României în Belgia, Andreea Păstârnac, și reprezentanți ai ICR Bruxelles, alături de un public numeros.

Cadrul a fost ales cu mult gust. Sala primăriei din Saint-Gilles, cu proporțiile și solemnitatea ei, a oferit pianului spațiul potrivit și a lăsat muzicii răgazul de a se auzi. Seara a avut o prefață în ajun, când ICR a proiectat filmul „Enescu jupuit de viu", urmat de un dialog cu regizorul, cu sprijinul asociației Arthis din Bruxelles.

Recitalul a pus față în față doi artiști ale căror drumuri s-au întâlnit la Paris: muzicianul și sculptorul. Titlul serii a sugerat o idee comună, tăcerea ca materie a creației, din care se nasc sunetul la Enescu și forma la Brâncuși. Am savurat recitalul din plin. Macha Kanza a cântat cu o intensitate care a ținut sala atentă de la un capăt la altul.

Macha Kanza este pianistă și violonistă, formată la Conservatorul Regal din Bruxelles. Școala ei pianistică pornește de la tradiția poloneză, cu Irène Kutin, și continuă cu moștenirea lui Heinrich Neuhaus, transmisă de Evgeni Moguilevsky. A fost laureată la Concursul Rachmaninoff de la Los Angeles (2008) și la Concursul Emil Gilels de la Odesa (2009) și a absolvit în 2007 masterul cu distincția „Grande distinction". A cântat în mai multe țări europene și în Statele Unite și a fost invitată la France Musique.

Vorbitoare de limbă română, are acces direct la sursele românești despre Enescu: presă, corespondență, publicații academice. Din septembrie 2022 pregătește, la CNSMD Paris și la Sorbona, o teză despre interpretarea operei pentru pian a lui Enescu. Teza urmărește evoluția limbajului compozitorului începând cu Suita a II-a op. 10, continuând cu Piesele impromptu op. 18 și Sonata I op. 24.

O asemenea artistă face legătura între generații și culturi, iar seara de la Saint-Gilles a arătat că muzica lui Enescu are nevoie de interpreți care îi cunosc și limba, și contextul.