Gara din Est

Europă de frați / Fir-ar viața să fie / Într-o gară din est / Ne-ați uitat pe vecie / Și tot voi vă mirați / Cu o artă bizară / C-am rostit vorbe dulci / Către șeful de gară / Cum am fost mai suntem / Disponibili la toate / Într-o gară din est / Cu barbarii în spate / Cresc distanțe-ntre noi / Mult mai mari ca-ntre astre / Iar la voi nici nu merg / Pașapoartele noastre / Mai departe de noi / E geneza primară / Pe peronul din est / Suntem ultima gară!

Până aici, nimic de comentat. Absolut de acord cu maestrul Adrian Păunescu (da, știu că l-ați recunoscut pe bard de la primele versuri!). Dar mai departe:

Vă părem neciopliți / Niște frați de la țară / Puși să facă deranj / Dinspre Est, dintr-o gară…

O-pa! Cum? Frați? „Frați”? FRAȚI?! Ei bine, de-acum poetul și cu mine apucăm pe drumuri diferite. Opuse, mai exact. Ca să mă fac bine înțeles, iată povestea.

Când am imigrat aici în Belgia, în iunie 2019, aveam în cap cam aceleași idei eronate ca ale maestrului. Și anume, că belgienii și românii, ca europeni, sunt – într-un anume sens – frați, sau cel puțin frați de continent, dacă nu de istorie, de educație sau de prosperitate. Treptat, pus în fața evidenței, am început să mă îndoiesc din ce în ce mai mult de astă fraternitate. Nu o găseam nicăieri, la niciun localnic; mai mult, oricât încercam să „vând” româna ca limbă neolatină, nu reușeam câtuși de puțin. Oamenii erau politicoși, dar mă considerau mincinos. De unde și până unde româna limbă neolatină, ca franceza sau italiana? No way!

Am căutat explicații. Nu le-am găsit. Până vinerea trecută, 23 iunie 2023, când un coleg de muncă de-al neveste-mii ne-a invitat la nunta lui, unde ne-am dus plini de entuziasm (mai ieșeam și noi din casă!). Ne-am așezat la masă, am început conversațiile de la aperitiv, mă rog, cum se face; opt eram. Un valon, un argentinian din Canada, o rusoaică din Kiev, doi flamanzi, nevastă-mea, fiică-mea și cu mine. Și, din vorbă-n vorbă, l-am întrebat pe unul dintre flamanzi cum arăta harta politică a Europei, așa cum o învățase el la școală (omul era din generația mea): „A, da”, a zis el, „păi noi învățam toate țările din Europa. Adică toate țările de la vest de Cortina de Fier. Despre ce era dincolo nu ni se spunea nimic. Nu știam ce este, doar că acolo-i comunism. Dar nu știam dacă Marea Pată Roșie de pe hărțile noastre era o singură țară sau mai multe. Și nici nu ne-am pus problema”.

În acel moment mi s-a făcut lumină-n cap. Nu știuseră nimic despre noi, nu învățaseră nimic, nu li se spusese nimic! În același timp, noi, în cealaltă jumătate a continentului, le învățaserăm nu numai limbile, dar și istoriile țărilor lor, și geografiile, și regiunile, și capitalele regiunilor… până și râcile lor le aflaserăm! Nu c-ar fi fost meritul nostru; oricum n-aveam ce face, că timpul ne era gol, imens, inutil – nu ca al lor, plin de distracții, de muncă și de călătorii interesante. Cu alte cuvinte, noi, studiindu-i, ne uitaserăm tot timpul la ei de jos în sus. Ei nu se uitaseră niciodată în jos. Nu numai că n-aveau de ce, dar nici să fi vrut, nu puteau. De-aceea Cortina de Fier se numea „de Fier”: pentru că era impenetrabilă.

Și deodată, după 2004 – 2007, s-au pomenit cu noi pe capul lor. Mulți, flămânzi, unii harnici, alții hoți, diferiți între noi, dar toți pretinzând că le suntem „frați”. Frații polonezi, frații români, frații lituanieni, frații bulgari, frații slovaci… o întreagă grădiniță de frățiori! Mai mult, cu pretenția ca belgienii să știe cine suntem noi, pentru simplul motiv că noi știam de-acasă cine sunt ei!

N-a mers. Ne-au acceptat, ne-au pus la treabă, ne-au făcut loc la ei în casă, dar atât. Chestia cu fraternitatea a rămas vorbă-n vânt, și cred că așa va rămâne preț de înc-o generație. Ca ceva să se schimbe în mintea actualei generații aflate „în producție”, ar trebui ca oamenii din Belgia să facă fie un efort de învățare (și ce motiv ar avea?), fie concedii în Europa de Est. Și, din nou: ce motiv ar avea?

Stăteam acolo, la masa de la nuntă, beam vin roșu (de altfel, un vin foarte bun: Château Martet-Les Hauts Sainte-Foy-Bordeaux) cu noduri și deodată mi-a trăznit o comparație: cum ar fi să se integreze Kârgâstanul în UE?

Să mă explic. Am fost într-o expediție prin Asia Centrală și am văzut la fața locului diferențele (enorme) dintre țările care compun această regiune, nu foarte norocoasă din mai multe puncte de vedere. Ei bine, în Kârgâstan este democrație (sărăcuță, dar democrație), în timp ce în Tadjikistanul vecin este dictatură (caraghioasă, ceaușistă, paternalistă, dar încă și mai săracă). Ei bine, îmi pot imagina, cu un oarecare efort de voință, că peste încă o generație (să zicem, prin 2050 – 2060), kârgâzii vor deveni cetățeni europeni; cu puțin noroc, de ce nu? În momentul ăla, ce vor spune toți românii, cu mine-n frunte? „Cine-s ăștia?!” – exact asta vor spune! Pentru că și noi am învățat geografia Uniunii Sovietice așa cum au învățat belgienii geografia Europei de Est: o mare pată roșie, complet otova. Cum am putea noi, ca români, face diferența dintre popoarele și republicile care alcătuiau Uniunea aceea? Ne-a învățat cineva? Ne-a interesat? Ne-a dat prin cap, chiar mult după 1991, să ne facem concediile în Kârgâstan? Nici poveste!

Cred că băusem prea mult vin. Începusem să vorbesc și nu mă mai opream. Cei de la masă mă ascultau din politețe (ce am scris aici am spus întâi acolo, la nuntă), dar din privirile lor se vedea clar că mă considerau dus cu pluta. Nevastă-mea îmi dădea șuturi în gambe pe sub masă, fiică-mea tot trăgea de-un dințișor de lapte care se clătina (până la urmă chiar l-a scos, acolo la masă, tocmai când venise peștele), numai rusoaica din Kiev a urmărit cu atenție întregul meu expozeu, fără să mă întrerupă sau să mă corecteze, iar la final a zis: „Mihai, ai perfectă dreptate”.