Începuturi

Ieri am vizitat Delft: o piaţă mare în centru şi trei biserici gotice, canale şi poduri peste tot, ca în Utrecht şi Amsterdam şi ca în mai toate oraşele olandeze – totul în mii de luminiţe şi ornamente sclipitoare de Crăciun. Frumos! Ceea ce mi-a plăcut însă cel mai mult a fost forfota oraşului: străzi, magazine, cafeneleşi restaurante pline ochi. Am bătut câteva din acestea până am gasit un locşor cosy. Parcă toată lumea îşi propusese să mănânce în oraş ! Şi când te gândeşti că olandezii au reputaţia că sunt zgârciţi! În restaurante, oamenii – destinşi, zâmbăreti, gălăgioşi. Mi-am dat seama că poporul în mijlocul căruia trăiesc şi-a pus amprenta pe mine mai mult decât realizez eu; deşi nu sunt perfect flamanda, nu mai sunt nici 100% româncă: economă la vorbă la primul contact, prea serioasă, critică, stresată, prea fixată pe munca… mi-am pierdut o parte din sociabilitate, trăsătură care, în esenṭă, mă caracterizează. M-am bucurat să văd oameni flecărind veseli şi (aparent) lipsiţi de griji.

Nici urmă de maşină în centrul oraşului care seamănă cu o imagine dintr-un bol de sticlă peste care ninge. Am intrat într-o librarie mare – şi aceea înţesată de oameni. Mirosul cărţilor mi-a gâdilat nările şi mi-a mângâiat sufletul – o senzaţie veche şi plăcută. Am realizat că de câtva timp nu am mai pus mâna pe o carte bună. L-am căutat pe favoritul meu: Kader Abdolah – scriitor olandez de origine iraniană. Îmi spusese Jo că citise critici superbune despre ultimul sau roman – i l-am gasit.

Şi ce a fost mai frumos e că toate senzaţiile la un loc în atmosfera aceea de Craciun m-au facut să realizez că trăiesc într-o parte de lume unde pot avea o viaţă normală. Că nu am nevoie decât de efortul meu personal ca să fiu cine sunt, ca să fi ajuns unde am ajuns, ca să pot vedea locuri şi oameni. Că nu e nevoie de „pus o vorbă”, de pachete de cafea sau de plicuri cu bani care mi -ar putea netezi căile pentru a rezolva probleme. M-a fulgerat ideea din Bacalaureatul lui Cristian Mungiu: trebuie să pleci din ṭara pe care o iubeşti ca să poţi trăi normalitatea. Îmi dau seama că eu, prea principială şi sensibilă, nu m-aş fi descurcat în România. N-ar fi fost vina mea, aşa cum nu am cine ştie ce merit, că sunt aici. A fost norocul meu dublat de iubire şi curaj. Atât.

Asta doresc eu României: o viaţă decentă, firească!

Acestea erau gândurile mele acum doi ani, în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou. Ani la rând, în tradiţionalele mele peregrinări pentru a descoperi lucruri noi, am pus pe hârtie locuri, oameni, fapte care m-au inspirat şi care au completat ce nu trăisem peste an. Anul acesta nu a mai fost să fie din cauza pandemiei. Dar nu îmi pierd speranţa. Ştiu că ne vom face bine, că vom reintra în normalitate. Dum spiro, spero – nu-i aşa?

Viaţa e frumoasă, chiar şi cu greutăţi. Anul 2020 va rămâne în istorie ca un an greu. Pe ici, pe colo a avut însă şi petice de lumină. Mie mi-a adus, pe lângă bucuria de a rămâne sănătoasă, acest proiect de care m-am ataşat – Revista Timpul Belgia. Împreună cu colega mea, Oana Topală, sper să facem lucruri bune, să putem oferi articole de calitate, să atragem un public larg  şi interesat de cultură, de literatură, în special, de actualitate – acestea ne deschid ochii. Suntem vii, vrem să fim şi treji. Noi suntem sigure că vom reuşi să dăm viaţă planurilor noastre! Vă invităm, deci, să ne fiţi alături în această odisee prin care vrem să ducem mai departe peregrinările noastre culturale, să construim poduri între cultura română şi cultura belgiană, să fim noi înşine şi să facem din România, prin cultură, un loc unde se poate trăi firesc. Pentru că da, se poate, căci misiunea culturii este de a uni!