La mănăstire

Poezia adâncimilor, Tu, Doamne, o ai țesut în albul zărilor
Să-mi iau de acolo dimineaţa și să mi-spăl noaptea uitării
În care am încăput atât de des, ca-ntr-un sac fără capăt
Țesut cu fire de urzeală neudată, nestropită cu sfințenia
Din dealurile văilor de la răsărit de Rai. Prind şi acum
De un capăt de busuioc uscat pe fundul traistei aducătoare
De margini nemărginite şi de felurite daruri,
În mijlocul lor încă vie o bătaie de inimă cât un cer.
Fotografie reprezentativă: Interior Mănăstirea Botiza, Maramureş
Răspunsuri