La mănăstire

Poezia adâncimilor, Tu, Doamne, o ai țesut în albul zărilor

Să-mi iau de acolo dimineaţa și să mi-spăl noaptea uitării

În care am încăput atât de des, ca-ntr-un sac fără capăt

Țesut cu fire de urzeală neudată, nestropită cu sfințenia

Din dealurile văilor de la răsărit de Rai. Prind şi acum

De un capăt de busuioc uscat pe fundul traistei aducătoare

De margini nemărginite şi de felurite daruri,

În mijlocul lor încă vie o bătaie de inimă cât un cer.

Fotografie reprezentativă: Interior Mănăstirea Botiza, Maramureş

Articole asemănătoare

Orele

Spune-mi cine eşti în arena timpului, O secundă grăbită sau o oră bucuroasă? Pe muzici line de lumină-n revărsare de zori Orice adagiu e menit…

Alb și negru

Inima-mi cântă, rațiunea-mi plânge… în inimă bucurie, în minte tristețe… Dar de ce e mereu această opoziție? Albul e alb, și negrul e negru… știam……

Cuvinte

Azi mai mult ca ieri, mâine mai mult ca azi De la H’Art Museum cu inima sculptată în piatră de Brâncuşi Am păşit într-un decalaj…

Buna Vestire

Vestea cea mare s-a pogorât asupra Ei, cea plină de dar, Maică a Domnului şi a umanității, izvor de har, Din a Arhanghelului cuvântare, Fecioara…

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *