La petite Roumaine

Crisa și părinții ei trecuseră prin multe greutăți împreună. Deși avea doar 4 anișori, copila își petrecuse deja mult prea multe zile prin camere de spital și în săli de operație. Fără încrâncenarea, curajul, ambiția, puterea de luptă și dragostea părinților săi, Crisa ar fi fost acum doar o amintire. Cei doi oameni reușiseră să  munte munți, luptaseră cu toate nimicniciile sistemului de sănătate românesc (“Duceți-vă acasă și faceți alt copil, pe ăsta nu aveți cum să-l salvați!”) și, miraculos, într-un sfârșit, reușiseră să găsească un chirurg (german venit in România să facă bine…) care își asumă toate riscurile unei operații declarată “imposibilă” până atunci. Micuța fusese salvată și readusă la viață pe când avea doar 10 luni. 

Dar necazurile lor nu se terminaseră aici, căci Crisa avea să  mai treacă prin alte câteva intervenții chirurgicale, din păcate nereușite. Ultima lor speranță rămăsese o operație în străinătate. După luni si luni de căutări, reușiseră să găsească doctorul care acceptase dosarul lor și, cu ajutorul multor oameni generoși, adunară suma astronomică cerută de spitalul belgian. 

Și iată, ziua cea mare sosise! Știa numai bunul Dumnezeu prin câte trecuseră ca să ajungă aici. Pentru prima data in viața lor, cei trei, copil și părinți, plecau din România spre micuța Belgie. Teama și amintirile dureroase ale tuturor încercărilor la care fuseseră supuși până atunci atârnau greu pe umerii lor, dar speranța îi împingea ușurel din spate și îi susținea precum aripile unui înger.

Îi știam doar din poze și povești. Citisem povestea lor pe un forum despre copii și fusesem surprinsă să aflu că operația în care își puneau toate speranțele avea să se efectueze la un spital aflat la mai puțin de 2 km distanță de casa noastră. Le oferisem ajutorul cu stângăcie și emoție. După câteva săptămâni tensionate, toate aranjamentele fuseseră făcute, iar eu îi așteptam iată, cu înfrigurare, în aeroportul din Bruxelles. M-au podidit lacrimile din prima secundă în care i-am văzut. Mi-am șters repede obrajii și am fluturat mâna spre ei să mă vadă și să se liniștească. Fetița s-a bucurat de jucărioara de pluș primită, dar părinții, deși se străduiau să zâmbească, au rămas la fel de crispați. 

Ajunși la spital, am fost ghidați direct către secția de pediatrie unde am fost întâmpinați cu căldură: “Bienvenue à notre petite Roumaine!”.

Apoi, fără nici o altă “încălzire”, o asistentă ne-a rugat să pregătim micuța pentru recoltarea de sânge. De cum le-am tradus, părinții Crisei s-au panicat: “spune-le că  îi este foarte frică de asta!! Au chinuit-o atât de mult in România, nu îi găseau venele, țipau la ea să stea cuminte și să nu mai plângă, ne-au spus ca e isterica, au legat-o, au sedat-o, bietul copil e traumatizat, cum înțelege că trebuie să i se ia sânge totul devine o mare dramă! Te rugăm din suflet, spune-le toate astea și cere-le să fie atenți, să n-o chinuie prea mult!!!”

Asistenta medicală nu înțelegea, firește, nici un cuvințel, dar disperarea lor trecea dincolo de cuvinte, așa că se întoarse către mine așteptând traducerea. Dar cum să-i spui unui profesionist că este implorat să-și facă bine meseria. Doar e evident că o va face, nu-i așa?

• Îmi pare rău, vă rog să nu-i înțelegeți greșit, dar au trecut prin foarte multe experiențe dureroase. Micuței îi este tare frică de acul acela, vă roagă din suflet … să fiți atentă…

În locul supărării de care mă temeam un pic, un zâmbet larg apăru pe chipul femeii:

• Dar, doamnă dragă, spuneți-le că n-au nici un motiv de îngrijorare! Noi avem aici o cremă magică și vom alunga cu ea orice durere!
• Cremă magică?? Crisa, iubita mică, doamna aceasta frumoasă are o cremă magică, o să vezi că n-o să te doară deloc-deloc!

Am zâmbit cu toții, dar singura care credea cu adevărat în farmece părea a fi doar minunata asistentă belgiană. Cu delicatețe, prinse mâna Crisei, scoase dintr-un sertar crema minune (ce conținea un anestezic ușor), masă ușor locul potrivit și murmură “Abracadabra” sub ochii ieșiți din orbite ai micuței paciente! Aproape pe nesimțite, misiunea asistentei fu îndeplinită. Zâmbi cu tot sufletul și spuse:

• Gata, a trecut! Acum punem un pansament micuț de tot și o sa vezi că nu o sa te doară nici un pic! Vai, nu mai am pansamente colorate! Dar o să desenez!  Spune-mi, ce vrei să fac, o pisicuță sau un cățeluș?
• Hmmm, pisicuțele îmi plac cel mai mult! Șopti cu o voce micuță de tot, Crisa!
• Atunci pisicuță sa fie! Ea o sa aibă grijă de tine, bine?

Părinți și fetiță se uitau cu gurile deschise către asistenta ce ar fi trebuit sa fie actriță. Prima care se dezmetici fuse cea mică:

• Ce bine-mi pare să fiu aici!

Când auzi traducerea, femeia simți ca o podidesc lacrimile. Se stăpâni cu greu și, cu un zâmbet larg, îmi spuse:

• Lucrez de 20 de ani în spitalul acesta, la secția de Pediatrie. Nici un copil, absolut nici unul nu mi-a spus până acum ca e fericit să fie în spital!

Așa a început aventura micuței Crisa în Belgia. A urmat întâlnirea cu un chirurg minunat care a reușit să repare ce stricaseră alții. Om înainte de orice, domnul doctor mi-a explicat minute în șir cum se desfășurase operația și m-a urmărit cu maximum de atenție atunci când le-am tradus părinților. Se chinuia sa înțeleagă românește ca să fie sigur că spun tot ce trebuie!

Așa că după câteva săptămâni extraordinare, pline de emoții, aventuri și experiențe incredibile, fetița noastră s-a întors acasă sănătoasă! Am lăsat la aeroport trei oameni complet schimbați, fericiți și recunoscători. O bucurie!

Epilog: câțiva ani mai târziu, am avut și noi parte de ceva aventuri în spitalul acela. În ziua în care îmi luam copilul din nou acasă, în lift, m-am nimerit alături de un doctor. Purta o barbă mare care îl schimba mult, dar i-am recunoscut ochii!

• Bonjour, sunteți cumva domnul profesor Reading? 
• Oui, c’est moi.
• Cred ca ne cunoaștem. Acum câțiva ani am fost translatorul unei familii din România. Crisa e numele fetiței…
• Aaa, îmi amintesc acum ochii dumneavoastră! Și pe Crisa o țin minte, desigur! Sper că sunt cu toți bine, sănătoși!
• Da, da, totul e bine. Și, sunt sigură, dumneavoastră sunteți și acum în rugăciunile lor pentru tot binele pe care l-ați făcut pentru ei!

Domnul doctor zâmbi cald, puțin fâstâcit de faptul că-și simțea ochii umezindu-se. Își drese puțin vocea și spuse, cu simplitatea omului bun:

• Va mulțumesc, e întotdeauna bine să auzi așa ceva!

foto: burst (free images)

Nora Cosmin: Născută la București dintr-o mamă ardeleancă și-un tată oltean, am fost pusă de mică in situația de a alege: deci, ce ești tu: ardeleancă, olteancă sau bucureșteancă? Mi-am găsit iubirea vieții pe plaja din 2Mai și am crescut împreună doi băieți frumoși și buni de care suntem foarte, foarte mândri! Locuim in Belgia de mai bine de 20 de ani, dar sufletele ne pendulează mereu între o țară și alta…am hotărât că nu vom alege niciodată una dintre ele. De când mă știu, povestesc. Guralivă ca tata, am avut mereu ceva de spus iar tăcerea era tortură pentru mine. Am mai îmbătrânit un piculeț de atunci și m-am mai cumințit (oare?), dar din povestit nu m-am oprit niciodată. Prietenii au început să-mi spună: ar trebui sa scrii, povestești atât de frumos! Și iată-ma aici: mi-am facut un pic de curaj și am început să pun pe hârtie câteva povești. E greu să treci de la viu grai la cuvânt tipărit și chiar nu știu cât de pregătită sunt pentru acest pas. Dar încerc!