Mort sau doar pe jumatate viu

Text inedit de Simona Ferrante
Chambéry, mai 2021

Mă apucă o senzație de vomă. Îmi simt plămânii contractându-se spasmodic. Nu mai am aer. Inspir cu putere, profund, de mai multe ori. Nu înțeleg ce mi se întâmplă.

Ziua de azi fusese încărcată. Credeam că îmi atinsesem toate obiectivele. Dimineața fusesem la o librărie pentru o întâlnire cu responsabila. Așteptând-o pe ea, m-am apropiat de o fetiță de opt-nouă ani, care căuta o carte din seria „LOL”. Fetița era singură. I-am propus, cu multă precauție ca să n-o sperii – pentru ea eram o necunoscută – să-i arăt cartea mea, povestea pe care o scrisesem și o publicasem recent. Fetiței nu i-a fost teamă de mine, s-a prins în joc și a început direct să citească primele pagini.

Am întrebat-o:
-Ce părere ai? Îți place?
-Da, îmi place mult. E foarte faină!
-Ah, mă bucur că îți place!

Între timp, bunica ei ni se alăturase. A privit scena cu uimire și a întrebat-o pe nepoțică dacă găsise ce căuta. Mi s-a părut că întrebarea aceasta era un fel de a-i lua apărarea, că tonul ei voia de fapt să spună: „Totul e în regulă? Cine este această femeie? Te deranjează?”.

M-am prezentat: eram scriitoare și publicasem de curând o carte pentru copii. Fetița i-a arătat-o bunicii. I-am luat cartea din mână cu delicatețe și le-am explicat la amândouă că ilustrațiile puteau fi colorate. Am adăugat un detaliu de care eram foarte mândră, că desenele de pe coperți erau realizate de copii de la grădiniță, cu ocazia unor ateliere de lectură-desen.

Fetița a spus: „Îi voi povesti prietenei mele, și ei îi va plăcea, sunt sigură!”. Am adorat ideea! Bunica a exclamat:„Oh!”, impresionată. Am văzut în ochii ei că privirea i s-a schimbat, s-a îmblânzit și s-a lărgit, de parcă tocmai lăsase să cadă barierele. Mi-a cerut numărul de telefon. I-am dat cartea mea de vizită. M-a întrebat daca m-ar interesa să organizez câteva ateliere cu copiii școlii din satul unde locuiau ele. Da, cu plăcere, am răspuns.

Când a venit responsabila librăriei, bunica și fetița erau încă acolo. Era o fată tânără. M-am prezentat, i-am vorbit despre cărțile mele, despre roman și despre poveste. Librara a părut să stea pe gânduri. În acea clipă, bunica a intevenit, spunând că povestea era foarte interesantă. I-am explicat librarei că profitasem de timpul cât o așteptasem pentru a-i arăta cartea fetiței, căreia i-a plăcut foarte mult. Librara s-a decis și mi-a comandat patru exemplare din fiecare carte și m-a anunțat că „procentajul reținut de librărie e de doar 20 la sută, patronii vor să-i sprijine pe scriitorii locali!”.

Apoi am avut o întâlnire cu o prietenă, am mâncat împreună, și ea mi-a cumpărat câteva cărți. I-am scris dedicații și am petrecut momente frumoase împreună. Am planificat să plecăm la mare câteva zile, împreună cu o a treia prietenă, fără soți. Calm absolut! Acest proiect m-a făcut să mă simt fericită: ador marea și când merg cu soțul în vacanță, nu stau niciodată liniștită, el vrea tot timpul să facă o activitate, să se ocupe cu ceva. Visul meu e să stau la plajă, întinsă pe nisip, să profit de vânt, de apă, de mirosuri, fără să mă grăbesc niciunde.

Deci, începutul acestei zile fusese, în linii mari, reușit. De aceea, nu înțelegeam de ce acum tot corpul mi-era scuturat de spasme dintr-o dată și de ce simțeam cum mă invada pe neașteptate un val de tristețe.

După-masa, împreună cu soțul, ne-am dus să vedem un prieten la spital. Din cauza carantinei nu mai fusesem pe la el de patru luni. Ne-am dus la început în vizită la spital la Akim, după ce făcuse AVC-ul, de mai multe ori. Și apoi, nu ne-am mai dus. A început să circule virusul și s-a dat interdicția de a ieși. Dar acum puteam din nou să mergem. Am sunat mai întâi medicul să fixăm o întâlnire și acum, iată-ne în camera prietenului nostru, așteptăm să revină de la exercițiile de reeducare. N-am fost surprinși să-l vedem deja în fotoliu-rulant, știam că Akim făcuse mici progrese. Era mai bine decât imobilizat în pat!

Akim ne privea cu ochii dați peste cap ca și ultima dată, dar acum ne recunoștea. Soțul meu l-a întrebat dacă știe cine suntem. Akim a pronunțat clar prenumele noastre. L-am întrebat dacă vrea să-l apropii de pat, infirmiera îl parcase în coridor. Am manevrat fotoliul și l-am adus în fața noastră. Se ținea înaintea noastră ca și când eram la un spectacol. El, pe scenă, în fotoliul lui, iar noi așezați pe două scaune în primul rând al sălii, privindu-l, analizându-l.

Încercam să ne dăm seama ce s-a schimbat la el, dacă a progresat, dacă își pierduse memoria, logica. I-am pus întrebări și eu, și soțul meu. Răspundea cu dificultate, cu ochii goi, de parcă vidul îi ștersese amintirile din privire. Conștiința lui se retrăsese parcă undeva, în adânc, iar în minte îi rămaseseră doar niște răspunsuri programate. Mi se părea că Akim răspunde ca un robot care caută în comenzile preînregistrate răspunsurile corecte. Ne forțam să-l înțelegem și îl puneam să repete de mai multe ori.

Era atât de slab! Și avea părul lung și buclat, nu îl văzusem niciodată cu părul așa de lung. Înainte era totdeauna tuns la zero, ca arabii. De fapt, era arab. Între el și soțul meu acesta era motivul favorit de glumă. Râdeau împreună la glumele cu arabi. Soțul îl poreclea: „arabul meu preferat”. Acuma, părul lui lung mi se părea că seamănă cu niște excrescențe, așa cum unghiile cresc după moarte, deși corpul a intrat deja în descompunere. Tocmai, mă făcea să mă gândesc la asta. Corpul lui paralizat pe o parte era ca și când murise un pic și părul îi invadase craniul. Ochii dați peste cap subliniau impresia că Akim nu era prezent acolo de parcă murise deja în spatele acestei fațade pe jumătate vie.

Akim s-a mișcat în fotoliu încercând să se pună în pat, a întins mâna să atingă colțul patului pentru a-și apropia scaunul, dar n-a putut duce gestul până la capăt. L-am întrebat dacă vrea să o chem pe infirmieră. Prietenul nostru a arătat masa din spatele nostru. Am văzut o sonerie dar firul era debranșat. M-am uitat prin cameră, dar n-am găsit nici o priză. Am ieșit să caut infirmiera. „Prietenul nostru ar vrea să se pună în pat, puteți să veniți, vă rog?”.

Infirmiera m-a urmat în cameră. A început să vorbească cu el cu afecțiune și amabilitate, toată numai zâmbet. Akim a surâs și el. „E frumoasă infirmiera! E prietena mea!” a  spus. Am înțeles că despre ea vorbise mai devreme. Spusese că înainte avea o prietenă, dar nu era adevărat, înainte fusese holtei. „Ba da, aveam o femeie!” a insistat el. Soțul meu l-a contrazis, era prietenul lui, îl cunoștea bine, ar fi știut dacă avea o femeie, chiar secretă, chiar ocazională. Amintirile se amestecau în capul lui. Acum însă înțelegeam.

De fapt, Akim vorbea despre infirmiere. Le considera prietenele lui, ca înainte când glumea cu toate fetele frumoase, la kebabul unde lucra. Nu își pierduse simțul umorului! Degeaba avea cincizeci de ani trecuți, o burtă care începea să se rotunjească de atâta bere câtă băga în ea de dimineață până seara, avea un simț al umorului cu care le făcea să râdă pe „gagici”. El îi atrăgea pe clienți la kebab, cu glumele lui, cu jovialitatea, cu bunătatea lui. I se auzea râsul puternic în tot cartierul. Știam că e la lucru. Clienții știau și ei. Soțul meu îmi spusese de mai multe ori înainte, ca o presimțire: „Ceea ce va lipsi cel mai mult în cartier dacă într-o zi Akim nu va mai fi aici, va fi râsul lui!”. Și uite că nu mai era aici. Nu mai era la kebab, nici în cartier, nici cu adevărat în spatele acestei priviri mirate care se uita în toate părțile în același timp.

Infirmiera l-a certat, așa cum cerți un copil, de ce vrea să se pună în pat când are musafiri. S-a uitat pe program și a văzut că Akim era așezat în fotoliul rulant doar de două ore. Trebuia să facă un efort și să rămână mai mult timp, i-a spus ea. Soțul meu a întrebat-o de ce Akim vorbește atât de încet, aproape fără voce, și de ce face zgomot când respiră. Infirmiera ne-a explicat că acum câteva zile fusese operat, medicii îi tăiaseră o bucată de esofag pentru că era distrus din cauza numeroaselor traheotomii, pentru că își smulgea tubul la început. Cum fusese fumător, i se bloca în gât flegma ce urca din plămâni și nu putea s-o expectoreze. Nu prea se străduia să tușească, nu-i așa? l-a întrebat infirmiera. „Nu”, a răspuns și a făcut semn și cu capul: „nu prea”. Trebuia să facă exerciții, să vorbească mai tare, putea s-o facă, a adăugat ea.

Le-am făcut poze la amândoi împreună, Akim făcând un gest cu mâna: „super!”. Apoi am filmat un scurt clip video în care răspundea la câteva întrebări, vorbea puțin. I-am trimis înregistrarea sorei lui Akim, care știa că venisem astăzi pe la el, ea îi dăduse acordul medicului pentru vizita noastră. A răspuns printr-un mesaj cu trei inimi, mersi și semne de exclamare. Sora lui locuia departe, ca toată familia lui de altfel, la celălalt capăt al țării și, de patru luni, de când începuse carantina, Akim, ajutat de infirmieră, vorbise cu ea doar prin camera video. În mintea lui se amestecau fragmente de informații. Susținea că sora lui locuia în același oraș cu spitalul. Din cauza aceasta, sora lui se simțise obligată să-l sune pe medic și să clarifice lucrurile: locuia la o mie de kilometri de spital, altfel ar fi venit la el în fiecare zi!

Sora lui Akim m-a sunat în seara aceasta ca să afle cum se petrecuse vizita și cum se simte fratele ei. Am liniștit-o, Akim se simțea mult mai bine decât acum patru luni când era să moară de mai multe ori și când se trezise după două luni de comă în stare mult mai gravă decât acum. Evoluase în bine. Era încă foarte slab și mușchiul deglutiției era paralizat. Infirmiera afirmase că probabil nu va mai putea niciodată să mănânce singur. „Dar ea nu e decât infirmieră, nu e medic!, spusese soțul meu. Și chiar și medicii pot să se înșele! Nu sunt Dumnezei! Nici ei nu au de unde să știe cum poate evolua starea sa.” Tot medicii îi spuseseră că tatăl lui va muri curând, când făcuse o infecție la picior. Îi spuseseră să-și ia la revedere de la el și să se pregătească. Dar tatăl lui a mai trăit încă vreo câțiva ani apoi. A murit de o septicemie mulți ani după acea internare în spital.

După cină, ne-am luat bicicletele și ne-am dus până la bar. Am povestit vizita la prietenul nostru, toată lumea voia să afle vești despre el. Toți țineau la el, dar, în afară de noi, nimeni nu se dusese pe la el după carantină. E adevărat că spitalul era la cincizeci de kilometri de oraș, în plus trebuia să te programezi, era mai complicat decât atunci când beau împreună cu Akim o bere, la capătul străzii, la kebab.

Dar acum când m-am pus în pat să dorm, am avut impresia că un val imens voia să-mi iasă din piept. Ca o senzație subită de vomă, pe care nu o puteam reține, nici opri. Gâfâiam, cuprinsă de spasme, un țunami încerca să se reverse din mine. Nu îmi curgeau lacrimi, valul care se arunca în afară era compact și dureros.

Soțul meu mă întreabă uimit: „Plângi?”. Mă străduiesc să răspund printre suspinele zgomotoase care mă scutură: „Îmi pare atât de rău de Akim!”. Vocea soțului încearcă să mă calmeze, îmi explică ceva. „Nu mai plânge!”, îmi spune. „Nu reușesc să mă opresc”, răspund.

Pentru moment nu știu cum și când corpul meu va înceta să se chinuie, când se va opri de curs acest val de tristețe. Dintr-o dată îmi vin în minte toate eforturile pe care le-am făcut astăzi ca să vând cărți. Degeaba. Toate eforturile, în general, pentru a împlini visele oamenilor sunt zadarnice, pentru că la sfârșit, după toate acestea, e moartea, prăpastia. Poate să i se întâmple oricui. Și mie. Și tot ce am construit înainte, toate scopurile pentru care m-am zbătut nu mai au sens, nu mai contează. Sunt eforturi vane. Degeaba.  

foto: arhiva personala a autoarei

Simona Ferrante este o scriitoare franceză de origine română. S-a născut la Timișoara, unde a absolvit, în 1988, Facultatea de Litere. Din anul 2002 s-a stabilit în Franța, la Chambéry. Pasionată de literatură, Simona Ferrante se investește în numeroase proiecte culturale și artistice. A fost corespondent de presă, interpret, iar de câțiva ani conduce, în cadrul Festivalului primului roman, cercul de lectura în limba română de la Chambéry. A publicat la Editura Harmattan : ‘Sînzienele ou les Fées de l’amour’, ‘Mythes et légendes de Roumanie’, 2017. La Editura Rafael Éditions : ‘Terre blanche’, roman, 2021, ‘Promesses’, roman, 2020, și trei povești pentru copii : ‘Lino a une grande famille’, ‘Lino a beaucoup d’amis’ și ‘Trois souhaits pour Noël’. Romanul ‘Terre blache’ este în curs de apariție, în traducerea autoarei, la Editura Național, Bucureşti.