Limba lui Hristos de Adrian Lesenciuc

Sfânta Tecla cea întocmai cu Apostolii ne este înfățişată de Adrian Lesenciuc, profesorul, scriitorul, omul, în frumusețea spațiului său originar, într-un efluviu de teamă şi îndrăzneală de credință şi har dobândit, de suferință şi eliberare pe fundalul unor istorii naționale, lingvistice, dar mai cu seamă de cercetare.

Ne aflăm in spațiul unor experiențe traumatizante şi vindecătoare pentru Amar şi Tecla deopotrivă, în care discursul timpului se împleteşte cu experiențele personale. Peste moştenirea părinților şi diviziunea socială înscrise în traiectul său uman se află o voie divină, un parcurs inițiatic cu care personajul principal masculin se identifică, „Libanul sunt eu”, până la nivelul biologic. Alternanța poveștilor şi a vocilor se distinge la nivel textual prin capitolele cu sens înșiruite într-o ordine pe cât de cerebrală, pe atât de înduioşătoare. Autorul zugrăveşte o lume a faptelor văzute şi nevăzute, a căutărilor ṣi frământărilor pe fundalul apariției creştinismului şi al vremurilor recente.

” – Dragostea, frații mei, este totul. Căci dacă aş grăi în toate limbile oamenilor şi în limbile îngerilor, dar nu am dragoste, nu am nimic. Orice aş grăi fără să am dragoste e cum m-aş face doar alamă sunătoare şi chimval răsunător.” Sf. Apostol Pavel

Titlul „Limba lui Hristos” ne aduce înainte natura identității ca apartenență lingvistică şi nu teritorial-administrativă. Limba vorbită de Mântuitorul este definită ca spațiu de locuire, drept canal de comunicare atunci, la nivel lingvistic, discursiv, dar mai ales semnificativ, și acum ca deziderat de decodificare la nivelul credinței, al conviețuirii lumii actuale şi al apartenenței. Limba uneşte vieți, oameni fără chip cioplit, oameni în care originea vieții veşnice grăiește clar. Parcurgând romanul suntem martori ai unor dialoguri interioare, puși în fața ideii că limba este felul în care Dumnezeu ne vorbeşte în profunzimea înțelegerii noastre, a reacțiilor sufleteşti și fizice, nu ca prezență pasivă, intrată într-un registru al limbilor moarte, ci cu frenezia unei reînvieri în camuflările cotidianului.

Roman istoric, teologic, psihologic, un Bildungsroman spiritual, de revendicare psihologică şi expresie originală, „Limba lui Hristos” se află între simțire şi rațiune, între chemare şi fugă. Autorul creează înțelegere la scară contemporană a unor fapte biblice, un suport în înțelegerea existenței, a parametrilor spirituali de la crearea lumii credinței. Povestea este o reconstituire, explicația unei căutări nuanțate într-o lume aparent în destrămare.

Cartea este un manuscris de filosofie strategică a ideii de apostolat, o operă literară ce investighează şi chestionează în profunzime, prin episoade vii, năzuințe avangardiste sau înțelepciuni contemporane readucând în atenție un teritoriul milenar, un bazin al cunoașterii din care umanitatea, de la Hristos încoace, se împărtăşeşte prin cuvânt. Aceasta este limba lui Hristos despre care autorul ne vorbeşte, o căutare nesfârșită în măruntaiele Pământului pentru a afla ce este în Ceruri.

Am cumpărat cartea în librăria Gaudeamus din Cluj-Napoca şi am adus-o la Bruges în fața Basilicii Sfântului Sânge, cea care îi are pe fațadă pe marii cruciați, aşadar într-o suită de acțiuni predeterminate de lectura unui roman ca o poveste cu incipit universal și eliberare prelungită în fiecare spațiu cucerit de „Limba lui Hristos”.

Fotografie reprezentativă: Heiligebloed Basilique Brugge