Scriitoarea Cristina Lincu: scriu așa cum simt

De meserie, consultant în comunicare și creator de conținut și în viața de zi cu zi, mamă de trei băieți, Cristina Lincu a fost dintotdeauna fascinată de cuvinte, de jocul și de joaca lor și, mai ales, de puterea lor de a (re)crea realitatea. De a spune lucrurilor pe nume atât de clar, că doare, dar și de a vindeca răni pe care nici nu știam că le avem. Sau de a ne face, chiar și pentru o clipă, să simțim iluzia fericirii.

Blogger (la armonie acvatica, în 2014 a câștigat cel mai longeviv concurs de blogging creativ); creatoare a site-ului ghidusii.ro, Editorial Manager la catchy.ro, co-fondatoare a platformei chic-elite.ro si designer de conținut la mai multe proiecte online (marketingfocus.ro). Între 2001 și 2009, în perioada șederii la Madrid, a fondat și condus un proiect dedicat românilor din diaspora, alcătuit din ziar de limba română, emisiuni radio bilingve, portal web și evenimente românești, inclusiv înființarea primei biblioteci de limbă română la Madrid, în cadrul Bibliotecii Publice Antonio Mingote (sub denumirea „Român în Lume”).

În mai 2017, a publicat prima carte „Mamă de 3, femeie de 10! sau… invers?”, reeditată în octombrie 2018 cu titlul „Eu, o mamă (im)perfectă?” (bkz.ro/mama-imperfecta), în noiembrie 2018, primul roman „Amn3zia” (https://bookzone.ro/carte/amn3zia), iar la începutul anului 2020, romanul „Liberă!” (bkz.ro/libera).

NB: Când aţi început să scrieţi şi să publicaţi? Ce stă la baza acestei decizii?

CL: Am început să scriu încă din copilărie, atunci când îi vedeam pe părinții mei că nu se despărțeau de mașina de scris nici în concedii. Atât mama, cât și tata au scris, au tradus și au publicat mai multe volume, iar, la un moment dat, în primii ani după Revoluție, au înființat și o editură. Îmi pare rău că eu eram prea mică pe vremea aceea ca să înțeleg exact ce se întâmplă și să mă pot implica. Din păcate, editura nu a rezistat în timp. Așadar, nu știu dacă a fost, neapărat, o decizie, ci, mai degrabă, un act firesc. Cred că, pur și simplu, mi-am urmat instinctul. Debutul în volum, însă, a venit cu mult mai târziu, tocmai în 2017. Până atunci, am tradus diferite articole pentru revistele literare ale anilor 2000 și am coordonat publicarea unei antologii bilingve de poezie – „Român în Lume – Poezia diasporei române după 1990, Spania”, apărută la Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, în 2004. Desigur că, printre poeziile publicate, se regăsesc și câteva semnate de mine. Atât că am lăsat poezia undeva în urmă, tare în urmă și, nu de puține ori, îi duc dorul…

Nicoleta Beraru: Sunteţi autoarea a două romane foarte citite şi îndrăgite, publicate la editura Bookzone şi prezente în mai toate librăriile din ţară – Amn3zia şi Liberă!. Cum vă simţiţi ca părinte al acestor cărţi, de exemplu când le răsfoiţi în librării?

Cristina Lincu: Cred că un autor se simte cu adevărat împlinit atunci când munca lui ajunge la cât mai mulți cititori, iar prezența în librării este, fără îndoială, una dintre căile către acest obiectiv, deși, în condițiile actuale, este mai important să exiști în online, iar cărțile să fie disponibile pentru comenzi online, așa cum Amn3zia și Liberă! sunt disponibile aici: bkz.ro/capcanele-iubirii.

NB: Cum s-au născut romanele Amn3zia şi Liberă!

CL: Din punctul meu de vedere, mintea umană este cel mai complex și mai fascinant sistem existent în universul cunoscut, așa că nu am putut să nu abordez subiecte legate de modul în care aceasta funcționează, de cum ne manipulează, de farsele pe care ni le face, de capcanele pe care ni le întinde sau de afecțiunile pe care le poate avea și care, până la noi, posesorii ei, ajung camuflate în forme ce nu au nicio legătură cu realitatea. Am citit mult legat de aceste aspecte (mă refer în special la amnezie), iar concluziile celor citite s-au contopit cu unul dintre subiectele mele preferate – iubirea dusă la extrem și tot ce decurge de aici (suferință, toxicitate, obsesie, neîmplinire etc). Astfel s-a născut Amn3zia, o carte scrisă pe parcursul a doi ani și apoi rescrisă aproape în totalitate. Desigur, nu am gândit-o din perspectiva vreunui specialist (căci nu sunt unul), ci din perspectiva unui scriitor ce îmbracă pielea personajului său. Același lucru s-a întâmplat și în Liberă!, acolo nu este vorba de amnezie, ci de halucinații. Nu aș vrea însă să dezvălui mai multe, ca să nu stric surpriza finalului.

NB: Pe lângă rolul de scriitoare, aveţi un rol şi mai serios – acela de mamă a trei băieţi frumoşi şi inteligenţi cărora le-aţi dedicat volumul Eu, mamă (im)perfectă? Trataţi cu mult umor unele situaţii. Cum se împacă rolul de mamă cu cele de scriitor, publicist şi editorial manager (Catchy)?

CL: Ca orice femeie a secolului 21, încerc să mențin un echilibru între roluri și responsabilități. Gestionarea acestora nu e neapărat distractivă – dimpotrivă, uneori este obositoare de-a dreptul. În schimb, este mereu plină de bucurii și de satisfacții. Numai timpul, din păcate, este cel limitat și asta – tot din păcate – nu e negociabil, așa că nu-mi rămâne decât să mă adaptez și să „prioritizez” (nu vă uitați în dicționar, nu există cuvântul 🙂 .

NB: Sunteţi co-founder la Chic-Elite. Cum s-a născut această revistă online?

CL: În urmă cu șase ani, împreună cu colega și prietena mea Dana Tudor, jurnalist și consultant în comunicare, ne-am gândit să creăm o platformă dedicată dezvoltării femeilor, menită să încurajeze și să le susțină, în mod gratuit, evident, proiectele. Indiferent de domeniul în care activează, indiferent de statutul lor (angajate, antreprenoare, casnice etc), Chic Elite își propune să le fie aproape, punându-le la dispoziție spațiul necesar prezentării muncii, pasiunii, năzuințelor, aspirațiilor sau cauzelor pentru care militează. 

NB: Aţi locuit 10 ani în Spania. Cum aţi văzut România de la Madrid? Ce v-a făcut să vă reîntoarceţi?

CL: În Spania am descoperit o mică Românie, cu reprezentanți ai tuturor claselor sociale. De acolo, România își arăta doar fața frumoasă, căci, departe fiind, nu te poți gândi la țara ta în alți termeni decât cei pe care ți-i dictează dorul. Și nu e ușor deloc, știți bine despre ce vorbesc. În ceea ce privește întoarcerea, în cazul meu a fost simplu. Am știut de la început că „perioada spaniolă” nu va fi decât una temporară – o experiență a tinereții, dacă vrei – și că mă voi întoarce aici pentru a-mi întemeia o familie. Mi-am cunoscut soțul, Mihai Dodan, la Madrid și, încă din primele momente, am ținut să-i spun că nu aveam de gând să rămân acolo. Nu că nu mi-ar fi plăcut, nu că nu m-aș fi adaptat, ci doar pentru că, mereu, m-am simțit un fel de musafir. M-am simțit în vizită și nu „acasă”, iar asta cred că ține de alcătuirea intimă a fiecăruia dintre noi.

NB: Ca scriitoare, care este convingerea dumneavoastră de nezdruncinat? Ce principii vă guvernează activitatea literară? Cum se împacă acestea cu cadrul scriitoricesc general din România?

CL: Imaginația nu are granițe sau obstacole, acestea putând exista doar dacă ni le inventăm noi. Scriu așa cum simt, fără să țin cont de mode literare, dar asta nu înseamnă că nu-mi place să experimentez cu diferite genuri. În ceea ce privește cadrul scriitoricesc despre care vorbeați, mă bucură să văd că autorii români contemporani au început să fie citiți și apreciați, în ciuda prejudecăților că un scriitor, dacă este străin, atunci, automat, sigur este mai „bun” decât unul român. În plus, cred că există o deschidere tot mai mare către toate tipurile de literatură, dar că nu ajunge la public decât acea literatură despre care se află. Cu alte cuvinte, dacă nu există o campanie de promovare eficientă și susținută a unui scriitor sau a unei opere, atunci, în ciuda talentului acestuia sau ale calităților literare incontestabile ale respectivei opere, doar în puține cazuri își vor atinge maximul de potențial. Și este tare păcat.

NB: În romanele dvs. dezbateţi despre iubirea toxică, despre obsesie. Ce v-a inspirat să scrieţi despre acest fel de iubire?

CL: În primul rând, este, din păcate, un subiect cât se poate de actual. În jurul nostru au loc tragedii știute (sau mai puțin știute), căci fiecare om, dincolo de ceea ce arată lumii, ascunde un abis întunecat.

În al doilea rând, din punct de vedere literar, este un subiect foarte ofertant, care-ți permite să-ți explorezi (și exploatezi, de ce să nu recunoaștem) personajele, astfel încât să poți crea împreună cu ele povești cu sens, cu mesaj, povești pe lângă care cititorii să nu treacă indiferenți. Povești care să te oblige să scoți tot ce ai vârât cândva sub preș, crezând că așa ai rezolvat problema, povești care să te răscolească, care să te enerveze, care să-ți ridice întrebări, care să nu te lase să dormi, cu alte cuvinte, povești care să însemne ceva pentru cititor.

NB: Ce proiecte de viitor aveţi?

CL: Mai multe scrieri, mai multe cărți. 🙂 Concret, lucrez la câteva proiecte, dar până nu le văd materializate, prefer să tac. Mai mult din superstiție.

NB: Ce fel de cititori vă doriţi? Un gând bun pentru cititori?

CL: Cititori cu simț critic ascuțit, cititori care să treacă de primul nivel al cărții și care să nu confunde viața autorului (irelevantă, de altfel), cu cea a personajelor sale, cititori cărora le doresc multă sănătate și timp pentru citit!

De asemenea, permiteți-mi, vă rog, să vă mulțumesc că m-ați stârnit cu aceste întrebări. 🙂

„Sunt liberă atâta timp cât pot evada în sufletul meu. Când nici asta nu va mai fi posibil, unica formă de libertate pe care o întrevăd este cea pe care o numesc definitivă – moartea.

(Liberă, Cristina Lincu)

« „Oare chiar îşi ratase viaţa? Obosise de atâtea straturi, ascunzişuri şi măşti, doar pentru a se eschiva din faţa unui adevăr copleşitor. (…) Ratarea… cum poţi să te târăşti de la o zi la alta cu conştiinţa propriei tale ratări? Desigur, la urma urmei, şi ratarea este o experienţă de viaţă. Un mod de cunoaştere. O sursă de inspiraţie uneori mai generoasă decât însăşi supraestimata fericire. Căci aceasta din urmă este plată, egală cu ea însăşi, pe când sentimentul de ratare – mai ales pe măsură ce este conştientizat, asumat sau, dimpotrivă, respins – are relief, profunzimi, ascunzişuri şi zone luminoase (că doar şi putregaiul straluceşte, nu?). Ratarea zguduie fiinţa din temelie şi o reconstruieşte diferit, îi anulează valorile şi, treptat, îi deschide un dureros proces de descompunere.”

(Amn3zia, Cristina Lincu)

fotografii din arhiva personală a autoarei

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *