Lansarea cărții „Moi, j’ai tué Hitler”, de Dumitru Crudu

               Joi, 30 septembrie, la Alianța Franceză din Moldova, a avut loc lansarea cărții Moi, j’ai tué Hitler. Este vorba de traducerea franceză a cărții de proză scurtă Salutări lui Troțki, scrisă de Dumitru Crudu în limba română. O carte ce reprezintă o paradă a grotescului cotidian din viața unui oarecare basarabean, care a fost tradusă în franceză de Benoit Vitse.

 Lansare a început la ora 18:00, în cercul unor studenți de la Facultatea de Traducere, profesori, critici literari și cititori fideli ai lui Dumitru Crudu. Oaspetele de onoare al evenimentului a fost însuși traducătorul, Benoit Vitse, care, la invitația Tatianei Ciocoi, moderatoarea evenimentului, a și dat startul discuțiilor în baza traducerii, rememorând ziua în care l-a cunoscut pe Dumitru Crudu. După cum a mărturisit dumnealui, colaborarea dintre cei doi literați a început cu traducerea unei piese de teatru, care, odată tradusă, a fost jucată în Franța (și nu numai). Iar traducerea cărții Salutări lui Troțki a fost o adevărată provocare pentru Benoit Vitse, provocare acceptată cu drag. Traducerea, care a durat un an, nu a fost foarte complicată, mărturisește traducătorul, datorită stilului simplu în care scrie Dumitru Crudu. Excepție a făcut, totuși, textul despre Ungheni, acesta i-a dat mari bătăi de cap, din cauza dialectului folosit. Altminteri, apreciază foarte mult felul în care Dumitru Crudu tratează subiectele abordate. Tatiana Ciocoi a completat șirul pietrelor de greutate ale traducerii, aducând în discuție, pe lângă regionalismele lui Dumitru Crudu, care creditează valoarea textului, stilemele autorului: zigzagam, am băut până ne-a stat iapa, ochi prazuliu.

În momentul în care Benoit Vitse a fost întrebat de o stuentă de ce anume Moi, j’ai tue Hitler a fost ales drept titlu, traducătorul a explicat că a fot, de fapt, alegerea lui Dumitru Crudu. Este titlul uneia dintre nuvelele ce se regăsesc în text. Este un titlu-enigmă. Sunt francezi care iau cartea, crezând că vor găsi acolo un conținut istoric, or dau de altceva, dau de un text polițist, plin de umor, spune Benoit Vitse.

Și Maria Pilchin a fost surprinsă de faptul că textul din Salutări lui Troțki este un text polițist, atenționând că trebuie să fii consecvent în lectura cărților lui Dumitru Crudu, pentru a putea înțelege totul. În cartea pusă în discuție, de exemplu, întâlnim, potrivit Mariei Pilchin, un simbol al vieții din Moldova, viață care ia aspectul unui film de groază privit de la Chișinău la Brașov. O carte în care principalul personaj e sărăcia – un flămânzilă de la Creangă care caută mereu să mănânce. Un alt detaliu asupra căruia ne-a atenționat Maria Pilchin ține de coerența conținutului. Dumitru Crudu este foarte coerent, chiar dacă nu pare. Cartea poate fi citită ca un roman, căci există o linie care leagă toate nuvelele. Este un roman camuflat despre omul urban care vine acasă ca să mănânce și să doarmă – o veveriță în roata ei.

Elena Prus a situat cartea într-un sistem de literatură universală. Crudu este un mare cunoscător al spațiului nostru, spune Elena Prus, este un homo urbanus, care știe tot ce se întâmplă, dar scrie à la Flaubert – lasă undeva în urmă grevele, noi doar deducem efectele pe care le au ele asupra personajelor. Elena Prus găsește similitudini între Salutări lui Troțki și cu textele lui Balzac, căci, la două secole distanță de cel din urmă, Dumitru Crudu scoate bizarul urbanului din republica Moldova în prim plan, ne prezintă orașul complex cu tot ce are acesta. Dacă Balzac vine după Revoluția franceză și aduce pe scena marii literaturii mizerabilii, omul care râde (dar care, de fapt, nu râde), Crudu ne aduce în prim plan, într-o structură duferită, idioții noștri, mizerabilii noștri de după comunism. Personajul lui Dumitru Crudu este dezrădăcinat, el vine la oraș, de la oraș pleacă peste hotare și nu găsește nici acolo împlinire. Avem de-a face cu un personaj pe care știi de unde să îl iei, dar nu știi unde să îl pui.

Nicolae Spătaru apreciază anume acest detaliu în cărțile lui Crudu, apreciază faptul că autorul nu caută subiecte din mers, ci coboară în subterană, coboară la oamenii care vorbesc despre valori dar nu au aceste valori. Or noi trăim într-o fază a declarațiilor. Nu poți trăi într-o societate a hienelor și să fii bun în totalitate, toți sunt luați de val, de aceea și se merge la mitinguri, pentru că se mănâncă după, conchide scriitorul Nicolae Spătaru.

Tatiana Ciocoi, unul dintre puținii oameni care a avut cartea imediat după ce a fost tradusă în franceză, a relevat faptul că orice scriitor care este tradus într-o altă limbă, mai cu seamă atunci când este vorba de o limbă de circulație internațională, se naște a doua dată, primește pașaport pentru internaționalitate. Iar pașaportul lui Dumitru Crudu reprezintă o bucurie atât pentru autor, cât și pentru toți compatrioții, căci este o dovadă a faptului că Republica Moldova nu este doar țara în care s-a furat miliardul, dar și o țară în care există o cultură, o țară în care se scrie o proză dinamică, modernă, competitivă. Vorbind despre condiția scriitorului basarabean, Tatiana Ciocoi l-a citat și pe Mircea Martin care susținea că scriitorii din România au un complex de inferioritate, căci sunt citiți într-un spațiu mic. Scriitorii din Republica Moldova sunt, însă, dublu marginalizați, o dată pentru că trăiesc într-o țară foarte mică, cu 5 000 de cititori activi, și a doua dată pentru că sunt parte mică a unei mici literaturi române. Iar această carte tradusă în limba franceză reprezintă mica noastră vitorie asupra propriei noastre condiții de cultură mică, concluzionează Tatiana Ciocoi.