Alexandru Vakulovski & Moni Stănilă. Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?

„Dacă unul dintre noi ar fi cu Bolojan, iar altul cu Grindeanu, ar fi o mare problemă, recunosc.” Alexandru Vakulovski

Dialogul face parte din ancheta „Când rolurile se suprapun. Cum lucrează împreună oameni care sunt nu doar colegi, ci și familie?”, realizată de Cătălina Bălan

• Ați fondat și coordonați împreună Cenaclul Republica, unul dintre cele mai vizibile spații de întâlnire literară din Chișinău. Cum se construiește, în doi, un astfel de loc și ce înseamnă pentru voi responsabilitatea de a-l menține viu, deschis și relevant în timp?

M.S.: E dificil să faci un astfel de spațiu de unul singur. Și doar aparent e format în doi. Da, unul cu organizarea, altul cu partea de promovare – afișe, anunțuri, fotografii de la evenimente. Nu prea știu cenacluri, cluburi de lectură care să se pornească fără cel puțin două persoane, dar de fapt o astfel de comunitate se creează prin participarea tuturor. Am fi pornit oare acest cenaclu fără regretatul Alexe Rău care să ne solicite organizarea lui? Fără colaborarea și încurajarea lui Dumitru Crudu? Fără Ion Buzu, Victor Țvetov, Cristina Dicusar, Alex Cosmescu, Emanuela Iurkin și toți cei care au fost alături de noi în primii ani? Unii au rămas până astăzi la Chișinău și ne putem baza în continuare pe prezența și intervențiile lor. Sunt mulți care au plecat între timp. Cum e Țvetov. Alții vin mai rar. Sunt și scriitori care au revenit, cum e Fanfarov. Apoi le mulțumim celor care vin de dragul literaturii. Îmi amintesc acum ce moment frumos era în primii ani când veneau Ștefan Babără și alți muzicieni de excepție, rockeri cu greutate. Doar ca să asculte poezie ori proză. Și acum îl mai avem câteodată pe Victor Șcemanenco. Cititorii, artiști plastici ca Ghenadie Popescu sau Sabina Lăpteanu. Când toți cei menționați și nemenționați se vor retrage, eu și Sandu vom coborî cortina.

A.V.: Nici eu, nici Moni nu am pornit chiar de la zero cu Republica. Moni a fost referent literar al cenaclului Pavel Dan din Timișoara, iar eu am avut cenaclul Klu, la Casa Tranzit, Cluj. Pe parcursul anilor cenaclul a avut mai multe motoare, ca să zic așa. De la Alexe Rău, Raisa Melnic și Biblioteca Națională, o perioadă am adus scriitori din România cu ICR-ul, în alta – cu o companie privată, Alverstur. Acum motorul cenaclului sunt oamenii care îl frecventează, invitații și Biblioteca Municipală B. P. Hasdeu, care ne găzduiește și ne creează condiții pentru o mai bună funcționare. Dacă la început noi promovam Republica, acum, cumva, Republica e un motor care nu ne lasă să ne izolăm de ce se întâmplă în literatură, ne ține permanent în priză. 

• Scrieți amândoi atât poezie, cât și proză, dar fiecare cu propriul traseu. Cum discutați despre ce scrie fiecare? Vă arătați unul altuia textele înainte de publicare?

M.S.: Eu îi arăt lui Sandu destul mai devreme, el mai greu, după ce are încredere în text. Mai ales când e vorba de proză, dar în mod normal Sandu e primul meu cititor și eu al lui. Apoi mai sunt și prietenii în care avem încredere. Mihail, fratele lui Sandu. Sau Lucia Țurcanu, Ana Pușcașu. Nu ne hazardăm doar pe feedback reciproc, pentru că suntem tentați să fim blânzi unul cu celălalt. Eu îl mai bâzâi și pe Claudiu Komartin.  

A.V.: Faptul că ne citim unul altuia textele, ceea ce face să avem o Republică acasă, ne ține treaz spiritul critic, pe de o parte, iar pe de alta: nu trebuie să lăsăm textele pentru o perioadă, să se răcească, pentru că avem în general încredere unul în altul.  

• Într-o familie de scriitori, unde scrisul e o activitate centrală, cum se negociază timpul și liniștea necesară creației? Există reguli nescrise ale acestei conviețuiri?

M.S.: Nu. Nu avem reguli. Poate doar că niciunul nu îl presează pe celălalt. Nu se întâmplă ca eu să scriu și Sandu să mă întrebe dacă avem de mâncare. Nu se întâmplă ca el să scrie și eu să îi spun că trebuie să mergem acum la Kaufland. Dar există un mare avantaj când unul dintre noi obține o rezidență. Altfel se scrie într-o rezidență. Și atunci, când se întâmplă, mergem împreună și fiecare își găsește propriul ritm, canapeaua proprie, tabieturi. Dacă unul are mai mult de lucru, celălalt îl susține (face cafeaua sau fierbe cartofii sau merge la cumpărături). Însă de cele mai multe ori reușim să ne sincronizăm și să le facem pe toate celelalte (în afară de scris) împreună.

A.V.: Da, în rezidențe se scrie cel mai bine. În familie e destulă liniște pentru literatură, doar că orașul/ job-urile oricum dau peste tine. Când pleci într-o rezidență literară, chiar dacă faci excursii, chiar dacă mănânci, uneori lucrezi și la vreun job, oricum faci și literatură. De la ultima rezidență, a lui Moni, în Split, fiecare a venit cu o carte nouă. Și am fost la înotat la mare aproape în fiecare zi.  

• Cum s-au completat de-a lungul timpului contribuțiile fiecăruia dintre voi în proiectele comune, atât în literatură, cât și în felul în care priviți rolul scriitorului în spațiul cultural?

M.S.: Simbiotic. Nu simt care e partea mea, care a lui Sandu. Funcționăm împreună. Analizăm lecturile pe care le avem, cărțile pe care le citim, poziția pe care trebuie să ne-o asumăm în spațiul public. Și încercăm să nu forțăm nimic și nici să nu dăm chiar totul din casă.

A.V.: Cred că avem noroc că nu suntem în tabere diferite, cum s-a mai întâmplat în cuplurile literare. Dacă unul dintre noi ar fi cu Bolojan, iar altul cu Grindeanu, ar fi o mare problemă, recunosc. La fel e și în literatură, chiar dacă nu stăm, la propriu, pe baricade, e bine că o gândim și o simțim la fel. Ei bine, Moni oricum e mai aproape de Dumnezeu, iar eu de avangardiști, dar se pare că Unul nu-i exclude pe ceilalți.