CREZ ÎN CUVÂNT ŞI ÎN EL – DUMNEZEU…

Liviu Pendefunda, academician, profesor universitar,
 vestit neurolog ieşean, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România,
deţinător al numeroaselor premii naţionale şi internaţionale
în domeniul ştiinţei şi artelor

Savantul Liviu Pendefunda, pe cât de vestit în lumea medicinei, ştiinţei, literaturii, artelor, pe atât de modest, rămâne OMUL FRUMOS, unul dintre prea puţinii care se pot regăsi în această sintagmă definită pe larg de către filosoful, actorul Dan Puric în monologurile sale.

Fiecare detaliu despre acest Om este semnificativ întru a-l cunoaşte spre bucuria existenţei noastre. Dar cel mai important e altceva: acest medic profesionist a creat, iată, de o viaţă, o relaţie extraordinară, absolut armonioasă, între poezie şi medicină, ultima considerând-o tot o artă – „artă a vindecării”.

Autor al multiplelor studii, cărţi interesante – circa 100 – fondator al revistei de cultură, artă, ştiinţă „Contact Internaţional”, l-am cunoscut, la Chişinău, ca participant la Saloanele de carte, organizate către Ziua Limbii Române, 31 august, în cadrul cărora a fost premiat.

Îmi mai amintesc şi de alte câteva întâlniri într-o singură zi – 5 mai 2017 – cea în care academicianul Liviu Pendefunda îl însoţea, la Chişinău, pe prietenul său, scriitorul român Alexandru Cetăţeanu, editor şi fondator al revistei ”Destine literare”, emigrat şi stabilit cu traiul în Canada, la începutul anilor” 80 ai secolului trecut, personalitate care pentru prima dată se afla în Republica Moldova.

În afară de întâlnirea, în acea zi, cu membrii Consiliului UZPR, Filiala Chişinău, cu telespectatorii în cadrul Telematinalului „Bună dimineaţa”, o activitate cu trăiri de intensitate a fost şi cea organizată de către subsemnată cu studenţii de la Facultăţile:Litere, Jurnalism și Științe ale Comunicării, Istorie și Filosofie ale Universităţii de Stat din Moldova, manifestare ce a lăsat o pagină nemaipomenită de activitate culturală, aceasta imortalizând emoţiile noastre reciproce

Prin recitalul de poezie susţinut de către studentele de la Litere, pe marginea creaţiei celor invitaţi, dar şi a propriei creaţii, a fost încurajată expresivitatea acestei punţi spirituale, atmosfera devenind una întrutotul frăţească, păstrând şi astăzi distinct freamătul din suflet. Tot unitar al acestui sublim au constituit şi melodiile interpretate de tineretul studios, inclusiv: ”Oameni de subsol”,(din repertoriul Silviei Grigore); ”Umbra”(pe versurile lui A.Păunescu, din repertoriul lui Nicu Alifantis); ” O marmaroménos vasiliás /Regele de marmură ”( din repertoriul lui Háris Aléxiu) – în limba greacă.

Un ocean de sensibilitate am descoperit în persoana acestor doi mari cărturari. Pe unda poeziei, dl Liviu Pendefunda, dl Alex Cetățeanu, au fructificat şi darul şi harul întru înviorarea publicului cu un recital de poezie nu doar din creația proprie, dar și din a altor scriitori români, inclusiv: Tudor Arghezi, George Topârceanu, Ion Minulescu etc., demonstrând şi prin acest gest respect, atitudine responsabilă faţă de valorile naţionale şi promovarea lor.

La întrebarea ”Care ar fi fost scriitorii care le-au influenţat scrisul, cultivarea?”, ambii s-au referit la izvoarele antichității, clasicismul literaturii, dar și la operele naţionale şi universale…

Nu întâmplător am făcut acestă incursiune într-o „istorie” a trecutului nu prea depărtat, dar de neuitat. Aflat mereu într-o relaţie cu Paradisul de pe Terra, dinspre care protagonistul nu ezită în faţa încercărilor de a construi scara spre Grădina din Ceruri, din acelaşi imbold de a „încununa opera”, diseminându-şi roadele nu spre gloria sa, ci în numele respectării Decalogului, domnul Liviu Pendefunda se bucură de ploaia de flori a Luminii, fiind un răsfăţat al ei şi al seminţelor ce-i cad pe creştet – ca recunoştinţă întru asigurare a continuităţii rodului spiritual.

Revenind la sintagma „OM FRUMOS”, îmi asum responsabilitatea de a confirma: poetul Liviu Pendefunda este un creator de frumos care îşi identifică sufletul cu poezia. Unul dintre exemplele profundului său lirism este cel redat prin poemul cu titlul „SUFLET DE POEZIE”: „Doamne, oare sufletul meu / nu-i cel mai mare mister / întâlnit în căutarea în care chiar Tu/ m-ai îmbiat să pornesc ? / Mă simt metaforă plutind în vibraţia lumii /precum tot aerul din mine / se mişcă în ritmul tobelor / şi se alintă la adierea viorii. / Doamne, milenii se răsfrâng / în puterea mea de a Te înţelege / şi nu’ţi pot spune ce simt / când Te aud şi Te văd….”

Mă întreb: oare putea fi într-o altă cheie conceput acest poem de către autor în cazul în care eul nu ar fi exprimat recunoştinţă gândului şi propriei trăiri materializate, ca şi creaţie, prin prisma Autorului Marii Creaţii – Dumnezeu – conştientizând această LUMINA transmisă? Nu, desigur, pentru că „Dumnezeu rămâne a fi cel mai mare poet care a vorbit/vorbeşte în limbajul metaforei” şi doar cei ce îl pot înţelege, cu marele risc de a rămâne într-o izolare în raport cu lumea, dar nu şi cu El , îl pot urma, dedicaţi misiunii lor până la capăt. Zborul în metafizică, dar şi studiul permanent în cadrul acestuia sunt de nedespărţit.

Religia fiind Lumina ce fulgeră cunoaşterea/ descoperirea de sine şi a altor lumi în relaţia cu Dumnezeu întru depăşirea unui cadru eronat în cele din urmă, pentru eul la origine pământean devine imposibilă atingerea acesteia în toată plenitudinea, cuvântul fiind calea cu aceeaşi încifrare de sensuri, acelaşi mister în această plăsmuită configurare cu El , dar şi dezideratul de fiecare zi transformat într-o continuă lecţie de viaţă: “…Mi-ai dat Cuvântul, Îl scriu, / Îl rostesc cu sunetul, cu gândul./ Eu însumi devin uneori El. / Dar mi-e greu / să exprim tot ce văd, tot ce aud,/ tot ce gust, tot ce miros / şi pipăi pe acest pământ / dar mai ales imaginea altor lumi / ce’mi vin şi par aevea în vis / sau când sunt treaz, şi ştiu / că de la Tine vin…”

Ales să studieze acest mai mult vis pentru alţii, dar realitate de care se pătrunde doar eul, acesta păstrează taina sa de iniţiat – cu mereu bucuria de a trăi şi percepe cotidianul într-un alt aspect, cu alte valori, dar şi cu tristeţea de a rămâne neînţeles până la capăt vreodată de semeni:

„…Dar nu pot / să spun nimănui / când Te văd şi Te aud / Nici în aceste versuri, / ce izvorăsc acum cu toată bucuria / – ştiu: ele par o fantezie –/ nu pot descrie ce doresc / şi ceea ce-am simţit în vibraţia lumii / cu tot sufletul meu, / metaforă ivită ca un uriaş mister / în căutarea de lumină / spre care chiar Tu / m’ai îmbiat să pornesc. Şi mă simt / contopind micimea mea / cu marea poesie care eşti, / o văd şi o aud… (Sufletul e poezie)…

Aici închei, nu fără remarca: este vorba doar de una dintre zecile de poezii frumoase ale poetului Liviu Pendefunda în care starea interioară este reflectată ca şi depăşire a limitelor cunoaşterii experimentale de către eu, cu perceptibilitatea avansată a altei lumi spre care, la intersecţie de universuri, ar putea fi fiecare dintre noi „ajutat” să o descopere, dar numai în cazul în care ai fi dominat nu doar de dorinţa de a beneficia de Lumină, dar şi a o descoperi prin propria-ţi Lumină pe care, la rându-ţi, ai putea-o dărui lumii în care trăieşti.

La mulţi ani, mult stimate Domnule Academician LIVIU PENDEFUNDA!

Lidia GROSU