Cum am omorât o gutuie cu iubire

O gutuie mușcată stă tăcută pe geam. Cu un semn cafeniu în toată haina ei de lumină. O singură urmă lăsată de colții flămânzi ce-au trecut peste coaja ei parfumată. Am așteptat-o-n primăveri să dea-n floare. O vară am suferit cât a crescut. Și zilele de toamnă atât de greu s-au întins de-a latul mâinii mele, lăsând o urmă adâncă din care a țâșnit nerăbdare.
Am mers în grădină după flori pentru coroana zeului meu, și am zărit o stea, era ea, mare, luminată de soare, curgând din podoaba ei galbenă doar inspirație și toamnă.

Am mers spre ea ca spre-o lumină dătătoare de viață, cu sfială și bucurie care lăsa urmă moale pe țărână. Am vrut să o mângâi, să fiu primul om ce a călcat cu ochii și degetele pe comoara sfericăn, ușor modelată după chipul și făptura lui octombrie.
Am întins mâna și a căzut, s-a prăbușit în adâncul omenescului, acolo de unde mă strâng uneori sâmbetele. Și am auzit cum o doare, și numai maine nu m-am urât că am trădat-o, i-am atins galbenul virgin și ea a murit. Am luat-o și mi-am pus-o în suflet, dar era prea mare și prea perfectă ca să stea în pivnița zeului meu. Și mi-am pus-o pe geamul de la drum ca să cheme pe cei pierduți la lumină, credință și dragoste de dulce-amar.

Și o iubeam, și o păstram, și-o veneram dimineață și seară, și-mi devenise noua mea credință, speranță și salvare din întuneric.

Până nu mi-a fost silă de mine și dulceața ce se lasă de pe degete peste tot ce ating și gândesc. Până nu mi-am zis că nu mai iubesc și nu mai mor pentru lumină, ca să trăiesc în întuneric. Am alergat într-un suflet la geam, m-am pus în genunchi și am omorât ceea ce iubeam a doua oară. Am mușcat lacom din ea și-au început să mă doară părerile de rău, astfel amintindu-și prezența.

Și atunci am murit și eu….