Adelina Labic-Lungu: Poezii

Geometria rugii

inelele mari lunecau

de pe trunchi

mugurii în sferă vibrau

copiii sorbeau laptele vieții

dintr-un triunghi

ca pe un ou Fabergé

secunda spărgea peretele orei

înghițind orișice

un călugăr bătea în toaca de lemn

în cuib lumina gălbuie

reverbera în pui ca un semn

oval de gutuie

de cealaltă parte a timpului

sub prosopul în unghi

bunica în casa cea mare

se ruga în genunchi

Alfabetul Braille

Nopți oarbe.

Întunericul e o plastilină maleabilă

ce s-a lipit de retină.

În beznă,

infinitul e mai aproape decât o sobă,

căldarea cu cenușă e doar o căldare cu cenușă,

abisul e cât pragul spre lume.

Lumina e o stare de

beatitudine

pe care mi-o amintesc ca pe gustul imuabil al laptelui matern.

Cioplesc, cioplesc în pereții întunericului

coloane, statui, castele, lumi, mese, scaune…

La ospățul nopții-

nimeni, doar ea, în zdrențele ei.

Pleoapele se zbat ca niște aripi

dornice de zbor.

Întunericul e un tren cu lignit ce tot șuieră.

Un zgomot!

Ceva a căzut…

E dalta cu care săpam 

în stânca nopții tuneluri.

De unde atâta întuneric!?

Apăs cu degetul minții pe boltă.

Mici fire de nisip ca niște

puncte

din alfabetul Braille.

Stelele.

Atârn de ele

ca de un fir al Ariadnei.

(In)evoluție

mersul nostru e doar o încercare

de a trece peste linia orizontului

într-o bună zi vom zbura firesc ca niște păsări

cu patru perechi de aripi

spre lanul cel cu grâu copt

peștii plimbându-se prin ochii mării

ne-or zări crezându-ne îngeri

se vor rupe din apă ca dintr-un ou un pui

și vor imita zborul nostru

cât o clipire

abia atunci vom înțelege că

mereu am fost zburători în adâncul

infinit al apelor

spre stelele-de-mare prinse de o boltă întoarsă

în constelația cochiliilor noastre

niște caracatițe ieșite din scoică

cu două perechi de picioare pentru grabă

două mâini pentru rugă

și două aripi

ce cresc înăuntrul nostru

ca perlele în scoici

găsite mereu prin scufundări

înșirate pe ață subțire

ce se rupe din când în când

dar totul e doar o repetiție

Dincolo

nu mă grăbesc nicăieri

nu cobor

nici nu urc

sunt deja într-un tren

la care am întârziat

demult

vagoanele sunt toate la fel

doar timpul e setat 

la un ceas diferit

văd iarba mustind prin podea

aud șinele în puls

ruginind

întind mâna

spre taraba din inimă

și îmi aleg o acadea

pun pe ”repeat”

sunetul gării

și-mi lipesc fruntea de geam

să urmăresc

inorogul cum mai aleargă

în urma mea

Metamorfoze

toamna e-o pasăre mare

cu o inimă

o inimă-n plus

ce bate

ce bate cu frunze

de nuc în apus

în cuibul ei moale de ambră

o lună

o lună se naște

un cerb o ridică în coarne

spre aștri

o umbră-nmulțit la o umbră

fac nopți

tot mai multe din zi

în ochiul rotund de secundă

e toamna o pasăre gri

o vulpe flămândă se plimbă

pe pântecul unui amurg

în fluvii

în fluvii roșcate

arborii curg

Hazard 

Ceața atârna cu pieptul într-un măceș

din care trăgea fructele o bătrână

aplecată peste geam părea să se țină

destul de bine cu genunchii afundați în lutul pereților

și cu mâinile căutând fructele roșii ca pe niște mere de aur

un spin nebănuit i se prinse de pielea ce îi atârna din mânecă

și își pierdu echilibru poate pentru o secundă

noroc de moșul ei ce avu gust de o țigară

o apucă de capătul fustei verzi ca pe o capră ce se rupe din laț

fructele se împrăștiară peste parchet 

printre găurile dintre scândurile desfigurate aduse din URSS

bătrâna își zise că era sigură că măceșul o trase ca un suflet de dincolo

dar dacă ajung până la iarnă vor bea

ceai cu vitamina… C ochi nevăzut

trecea prin corpul metalic al ceții

până în scânteia de la capătul chibritului

moșul își răsuci țigara

și tăcu.

În geamul aburit bătea ploaia

ca un bolnav în poarta spitalului de nebuni.

Rădăcinile primăverii

Ne-ascunseserăm într-un oraș,

Cei mai străini dintre străini

Și admiram în geamurile proiectate pe zid

Strigătul ierbii.

În amurg un paznic împărțea

Raze de soare în capsule.

Noi, pitiți, fiecare în moartea sa,

Eram niște Robinsoni Crusoe,

În intersecția fiecărei minți purtam

O iluzie, ce ducea spre Vineri.

Învinși de noi înșine, în nopțile albe,

Coboram treptele în sinele nostru rotund,

Cu câteva măști subsuoară și alte câteva

Puse aleatoriu una peste alta pe față,

Când, întâmplător, o rădăcină albă,

Străpunse obrazul metalic al existenței.

Sprijiniți în pereții de vată ai vasului nostru

Călcam peste trup ca peste un scrum,

Levitând, să nu strivim

Rădăcinile de la marginea gândului de evadare,

Ce creșteau ca o lavă pe munții blocurilor sovietice.

Ochii primăverii, infiniți, pășiră

Pisicește, direct în venele noastre fotosensibile,

Până în templul lui opt.

În palmele noastre străvezii

Creșteau pomi înfloriți, ce băteau în

Geamul

Celor mai străini dintre străini pe pământ.